E o chestie complet dementă pe care fetele o fac de ceva timp pe reţelele de socializare şi nimeni nu zice nimic, şi anume retuşarea selfie-urilor. Dar la ce mod: dat cu airbrush-ul pentru a face pielea cât mai fină şi lipsită de imperfecţiuni, până în punctul în care trăsăturile feţei încep să nu mai fie la fel de bine definite şi arată ca nişte caricaturi. Dar ca nişte caricaturi cu ten perfect. O altă chestie văzută recent e mărirea ochilor cu aplicaţia cu care îşi fac selfie. Şi nimeni nu zice nimic; au like-uri, au comentarii cu “frumi”, pupicuri, toate cele. Nimeni care să întrebe “WTF CE E AIA”.

Dar să zicem că nu e aşa mare chestie, că femeile se prefac că sunt mai frumoase şi în viaţa reală de sute de ani, acceptăm asta, deşi e o chestie un pic tulburătoare dacă stai să te gândeşti. E amuzant dacă te gândeşti cum ar fi să acceptăm chestiile asta şi de la bărbaţi. Până la urmă, de ce nu?

abs

În Rusia e o organizaţie numită StopHam (Stop Nesimţiţi) creată de nişte băieţi care pur şi simplu s-au săturat de nesimţiţi în trafic şi au deci să facă ceva. Nu are rost să explic ce înseamnă asta, canalele lor de YouTube sunt aici şi aici.

Pur şi simplu ador să mă uit la filmele lor. Am avut toţi de-a face cu oameni nesimţiţi în trafic care se cred buricul pământului şi al căror timp e mai important decât al oricui altcuiva. Mă satisface la un nivel profund când văd nesimţiţi din-ăştia cum şi-o ia peste nas. Îmi place când se zbat, nefiind obişnuiţi să li se interzică să facă ce vor. Privirile alea de debusolare completă sunt nepreţuite.

OAv4Pentru prima oară în ultimii 4 ani, am înregistrat o creştere faţă de anul precedent atât în numărul de articole, cât şi în numărul vizitatorilor zilnici. Mai puţin important numărul vizitatorilor, dar cu numărul articolelor sunt foarte bucuros, că de mult timp ziceam că o să scriu mai des şi am reuşit să scriu de peste două ori mai multe articole decât anul trecut. A fost un an bun pentru blog.

Ca fapt divers, am observat că scriu mai des despre religie. Nu sunt neapărat bucuros de lucrul ăsta, că nu vreau subiectul să domine blogul, dar dacă asta produc, asta produc. Frecvenţa e direct proporţională cu frustrarea.

În ceea ce priveşte portofoliul, faţă de anul trecut, singura schimbare a suferit-o mânia, la care am renunţat în forma ei iniţială în favoarea unei alt fel de activităţi pe pagina de Facebook. Satira zilnică are aproape 1900 de followers pe Instagram şi aproape 240 de Like-uri pe Facebook. Speram la ceva mai mult, dar e binişor.

Comme d’habitude, mai jos e o listă cu câteva articole din ultimul an şi cronologia blogului.

» Ipocrizia părinţilor creştini
» Lor le daţi bani
» Flatulenţe artistice
» Românul şi româna
» Educaţia sexuală în şcoli
» Morile de vânt
» Suntem o naţie de ţărani proşti şi ne merităm soarta
» Gânduri aleatorii despre “Dumnezeu” şi religie – Partea a 2-a
» Cum să te porţi în public în 2016
» Din relaţiile mele
» Obiceiuri şi tradiţii creştine şi ignoranţa cu care le păstrăm
» Femeia şi sexismul din biblie
» Alegoria peşterii
» De ce scriu
» De ce nu ar trebui să cumpărăm “Cuminţenia Pământului”
» O povestioară scurtă #2
» Eşti prost şi meriţi să suferi
» “Să facă cineva ceva!”
» Teroriştii nu sunt oameni răi

Cel mai citit articol publicat în ultimul an este → Titlul pompos şi minciuna că contezi.

blog-timeline-2016

Ieri, fiind vineri seara, ca un tip dornic de distracţie ce sunt, am zis să mai arunc un ochi pe Freelancer, că n-am mai intrat de mult timp. Am făcut nişte logo-uri pentru unul şi am licitat pentru a corecta câteva pagini de text în engleză. Aşa, de plictiseală. Cine mă cunoaşte ştie că îmi place să trăiesc viaţa la maxim. La licitaţie am cerut $15 cu munca gata într-o zi, am scris pe scurt de ce aş fi o alegere bună, şi am trimis propunerea. O oră mai târziu, am văzut că a câştigat o americancă. Ceruse $25 cu munca gata într-o zi şi la testul de engleză luase cu 3% mai puţin ca mine. Dar era americancă.

Oh, well.

trump-shrug

În mod neaşteptat poate, nu sunt deloc sarcastic. Teroriştii despre care auzim tot mai multe în ultimul timp nu sunt oameni răi; nici ăia din Paris, nici ăia din Belgia, nici tipul care a măturat oameni cu camionul în Nisa nu a fost un om rău.

Oamenii ăştia sunt la fel ca voi, sunt oameni care vor pace şi libertate. Vor exact aceleaşi lucruri ca şi voi, doar că ei le văd un pic diferit lucrurile astea. Viziunea lor diferită se datorează/e cauzată de religia lor. Pur şi simplu au fost învăţaţi diferit, au fost crescuţi cu nişte valori diferite. Aşa cum, de exemplu, în Japonia e urât să ceri ketchup la o masă gătită de cineva, în cultura lor e urât să te naşti femeie şi vei plăti toată viaţa pentru greşeala ta. Dar lor li se pare corect şi perfect normal, şi e destul de simplu să înţelegi de ce: dacă literalmente toată viaţa ţi se tot repetă nişte lucruri, le iei de bune, devin normalitate şi nu poţi concepe o altă realitate. Chiar e simplu. Aşa cum nouă nu ni se pare anormal ca o femeie să conducă o maşină, în Arabia Saudită poate se trezeşte biciuită pentru asta. Nu mă-nţelegeţi greşit, nu e ilegal, doar că în cultura lor e ceva complet aberant şi inacceptabil. În multe locuri, inclusiv femeile sunt de acord cu tratamentul lor, pentru că şi lor li s-a spus dintotdeauna că sunt inferioare bărbaţilor şi trăiesc practic doar pentru a le fi sclavi. Li s-a spus asta de atâtea ori, până au înţeles şi au acceptat realitatea care li s-a arătat.

Citeşte mai departe »

Se dă situaţia următoare (de două ori): cumpăr un produs pentru cineva, selectez emiterea facturii pe numele destinatarului, iar la “modalitate de contact” trec numărul de telefon al destinatarului, logic. După efectuarea comenzii, la numele cumpărătorului e trecut numele destinatarului. Bun, corect. Când e gata comanda, primesc tot eu SMS. Să zicem că asta ar putea fi o măsură de siguranţă, deci e un lucru bun. Când curierul ajunge la destinaţie cu produsul, mă sună tot pe mine, deşi eu am dat numărul destinatarului când am făcut comanda. Pe hârtia de la firma de curierat e trecut corect destinatarul, iar persoana de contact sunt eu.

Le-am lăsat mesaj, la fel ca prima oară, să le explic nemulţumirea.

Cam aşa…

Dacă am avea un fel de serviciu la care putem apela, nu ştiu, să fie nişte oameni care să se ocupe de lucruri de genul ăsta, ce bine ar fi. Un fel de, nu ştiu, oameni înzestraţi cu autoritate, care să poată ajuta cetăţenii în caz de nevoie, care să menţină pacea şi ordinea publică. Nişte oameni pe care poţi să îi chemi când se întâmplă ceva ce nu ar trebui să se întâmple. Ce bine ar fi.

Revenim la ideea că ne merităm soarta. Vezi 3 tipi masturbându-se în public, zici “vai, chiar aşa nu face nimeni nimic”, şi pleci să scrii pe Facebook despre starea deplorabilă a societăţii. Nu zice nimeni să te duci la ei să le ridici pantalonii, dar dacă ai o problemă cu asta, există oameni pe care îi poţi chema când vezi aşa ceva, se numesc poliţişti. În loc să pleci “şocată şi scârbită”, poţi încerca să corectezi situaţia doar cu un apel telefonic. Dar cine stă să se complice?

Nu mai comentăm despre faptul că nu poţi “da unseen” la asta. Domnişoara a văzut deja 3 penisuri diferite în aceeaşi zi, eu mă mir că a mai avut tăria să scrie pe Facebook despre experienţa ei traumatizantă.

Recent am văzut un film dintr-un autobuz din Bucureşti în care şoferul era cu telefonul în ambele mâini, uitându-se la poze sau ceva, în timp ce conducea autobuzul cu coatele. Doamna care a filmat era chiar la geamul din spatele şoferului, dar în loc să îi bată în geam şi să îi atragă atenţia, a preferat doar să filmeze şi să se plângă pe Facebook, menţionând că “a coborât la prima şi l-a luat pe următorul”, sau ceva de genul. Deci nici măcar pentru propria comoditate nu a reacţionat. Dacă ţinea morţiş să filmeze, putea să şi filmeze, să şi bată în geam. Dacă ăla nu înceta, putea să cheme şi poliţia, era perfect îndreptăţită. Dar nu. De ce să se complice? Să facă altcineva ceva, ea a scris pe Facebook.

Românii sunt cei mai tari la a fi revoltaţi, nimeni nu ne întrece. Ţipăm cât ne ţine gura ca să arătăm lumii ce nemulţumiţi suntem de ce se întâmplă, dar când vine vorba de acţionat, uităm despre ce vorbeam şi mergem mai departe.

Problema noastră e că ne întrebăm “ce se poate face” în loc de “ce pot face”.

 
 
 


2007 - 2016 | Ovidiu Avrămuş

DMS