Conform domnului Corneliu Bichineț de la PMP, care se laudă că a condus Vasluiul timp de 12 ani (în locul lui nu ştiu dacă aş vrea să ştie mulţi oameni asta), România a scăpat în sfârşit de pericolele de incendiu. Hai să vedem ce zice:

Întrebat de ce a votat împotrivă, domnul Bichineţ explică că proiectele de lege se votează conform aprecierilor pozitive sau negative pe care le primesc, adică fiecare votează cum consideră că e bine. Ceea ce nu e cam în niciun fel un răspuns la întrebarea care i-a fost adresată, dar trecem peste.

Citeşte mai departe »

Legat de ce spuneam recent despre Bendeac, cum că ar fi un cretin dornic de atenţie. Citeam în ‘The Other Side of Silence’ despre fratele autorului care suferea de tulburări obsesiv compulsive. Am tradus un pasaj din carte:

“Pleacă şi lasă-mă în pace”, a ţipat.
“Spune-mi”, mă rugam de el într-un efort de a înţelege.
“Prea multe cute.” Replicile lui erau de obicei mormăite sau aruncate printre lacrimi.
Am încercat să insist, “O să întârziem.”
“Nu-mi pasă! Lasă-mă în pace.”
Îşi rupea hainele în crize de frustrare încercând să se îmbrace. Apoi, seara, stătea în întuneric lângă patul lui timp de ore întregi înainte să se pună în el, fiindcă era ceva greşit în execuţia ritualului complex de culcare pe care nu-l putea explica în cuvinte.
Asta l-a disperat pe tata, “Alan, te rog încearcă să te îmbraci, fiule.”
“Nu, nu pot.”
“Ray, e aproape miezul nopţii”, îl implora mama din uşa dormitorului.
“Lasă-l. Lasă-l să stea acolo şi stinge lumina”, îl implora.
Îi vedeam silueta, aşezat lângă pat dar incapabil să se urce în el, împietrit, imobilizat. Apoi auzeam uşa trântind şi plânsete dinăuntru. Într-un final, tata se retrăgea şi el în dormitorul şi în patul lui, copleşit de dezamăgire şi furie. Au trecut mulţi ani până fratele meu a fost în sfârşit diagnosticat cu tulburări obsesiv compulsive.

Imaginează-ţi că ăla e copilul tău, suferinţa prin care trece, suferinţa prin care treci tu ca părinte şi viaţa pe care o are copilul tău, apoi imaginează-ţi că îl vezi pe Bendeac cum spune chicotind că el are OCD fiindcă îi plac lucrurile sale aranjate într-un anumit fel.

Nu-ţi vine să dobori cerul în capul lui?

A treia şi ultima carte dintre cele dăruite Jumătăţii a fost ‘The Other Side of Silence: A Psychiatrist’s Memoir of Depression’ a lui Linda Gask, psihiatru şi profesor la universitatea din Manchester.

Asemănător cu ‘An Unquiet Mind’, la care şi face referire de câteva ori, cartea vorbeşte despre viaţa autorului cu povara depresiei. Spre deosebire de Jamison, Gask nu a “beneficiat” şi de partea maniacală, şi asta a contribuit la o viaţă mai dificilă şi mai tristă, în opinia mea, după ce le-am memoriile amândurora.

Gask nu vorbeşte la fel de mult despre medicamente şi în ansamblu mi s-a părut mai personală cartea decât ‘An Unquiet Mind’, dar nu e un lucru rău. Mi-a plăcut foarte mult că în fiecare capitol a scris despre cel puţin un pacient cu care s-a “confruntat” în cariera ei. Se concentrează mai mult şi pe terapeuţii care au ajutat-o (sau nu) şi descrie diverse tratamente la care s-a supus, metodele folosite asupra ei, şi metodele folosite de ea cu pacienţii ei.

Citeşte mai departe »

În Alba Iulia, o doritoare de atenţie se leagă la ochi, se aşează pe o bancă, şi stă acolo tăcută în timp ce trecătorii încearcă să comunice cu ea şi să o întrebe ce face, în loc să îşi vadă de drum, nu pot să îmi imaginez de ce.

“Stătea singură, legată la ochi, am întrebat-o dacă are nevoie de ceva, dacă e OK şi dacă e un protest. Nu mi-a răspuns nimic. Acum aştept să apar la Camera Ascunsă sau să aflu alt deznodământ”, a scris Anne-Marie pe Facebook. “Am simţit tristeţe/dezamăgire, când m-am apropiat”, a adăugat ea.

“Anne-Marie”, eu simt tristeţe şi dezamăgire ştiind că exişti tu.

Ceva mai târziu, apare şi poliţia, pentru că de ce nu? “Alo, veniţi urgent, o fată stă pe o bancă legată la ochi şi nu face nimic!”

Citeşte mai departe »

Am fost ieri la o întâlnire organizată de BMW; unul dintre reprezentanţii români ţinea o prezentare despre industria auto din România şi ca să impresioneze nemţoteii, le-a menţionat că româna este a doua limbă vorbită la Microsoft, urmat de o scurtă pauză, ca să aibă timp ăia să proceseze cât de grozavi suntem.

Treaba asta nu a fost niciodată adevărată, şi cu puţin scepticism în faţa mândriei oarbe, o căutare rapidă ar fi dezvăluit asta. Mai mult de atât, avem chiar mărturisirea celui care a inventat povestea asta.

Aşa că hai să uităm de treaba asta cât mai repede şi să nu o mai fluturăm pe la nasul investitorilor străini, că ne facem de râs.

A doua carte dintre cele dăruite Jumătăţii a fost ‘An Unquiet Mind: A Memoir of Moods and Madness’ de Kay Redfield Jamison, un psiholog şi profesor de psihiatrie la Johns Hopkins University School of Medicine.

Jamison şi-a dedicat o bună parte a carierei studiind psihoza maniaco-depresivă, sau cum e azi numită, tulburarea bipolară, tulburare de care şi ea a suferit din tinereţe. În carte povesteşte despre viaţa ei cu boala, despre dificultăţile pe care le-a întâmpinat, tratamentele pe care le-a luat, dificultatea în acceptarea tratamentelor atunci când propria ta minte lucrează împotriva ta, dar în final, şi despre părţile pozitive ale bolii. Spre sfârşitul cărţii, concluzionează că dacă ar avea de ales între o viaţă cu boala şi una fără, ar alege boala.

Mi-a plăcut foarte mult să o citesc şi am trecut mai repede prin ea decât prin cele de până acum, dar asta şi fiindcă e mai puţin academică şi mai mult personală.

Citeşte mai departe »

 
 
 


2007 - 2017 | Ovidiu Avrămuş

DMS