Era el, la 17 ani, intr-un an la fel de impar, intr-o criza de identitate ce se manifesta prin teribilism si… prostie. Cand s-a apucat de fumat, pentru simplul fapt ca il durea in pula de tot si lucrurile in care credea inainte nu mai insemnau nimic pentru el. Cand astepta orice ocazie sa bea pana nu mai putea, pentru ca apoi sa se duca in baie, sa se uite dezgustat in oglinda si sa-si bage degetele pe gat deasupra veceului. Cand a inceput sa-si lase parul lung, sa poarte inele, haine largi si negre, fiindca o culoare l-ar fi facut sa para asa cum nu era. Cand orice iesire cu prietenii era doar un pretext pentru a iesi din casa, unde nu provoca decat certuri. Cand iesea cu prietenii si toti il intrebau ce are, de ce e suparat, stiindu-l tot timpul glumet si zambitor. Cand se gandea la piercing si alte prostii de genul, inainte sa se trezeasca la realitate si sa-si bage mintile in cap, sa isi dea seama de greselile pe care le-ar fi facut daca o tinea pe acelasi drum. Cand se ascundea de toti prietenii lui, fiindca nimeni nu trebuia sa afle ce facea el. Cand se mintea constant ca iubeste, orb fiind, cand vorbele dulci ale celei care acum realizeaza ca nu are absolut nimic special mascau asa de bine ce nu voia el sa creada. Cand vedea in ea perfectiunea intruchipata, iar acum cand a deschis ochii, o perfectiune plina de defecte. Cand lovea cu atata putere, neafland nimeni, lui insusi fiindu-i rusine de faptele sale. Cand era vulnerabil, pierdut si neinteles.

Eram odata.

Tagged with →