Recomand articolul original, în engleză »

cross“Bine” și “rău”

E ciudat cum “Dumnezeu”, o entitate a cărei omnipotență și omnisciență depășește capacitatea noastră de înțelegere, ca muritori de rând, ne judecă după niște principii concepute de om, precum “bine” și “rău”. E interesant că perspectiva lui Dumnezeu coincide cu ce percepem noi în general ca fiind “bine” și “rău”.

“Rai” și “Iad”

“Rai”? Un stimulent, conceptul unei vieți eterne într-un paradis deținut de “Dumnezeu”, pentru că oamenii nu vor să fie “buni” doar de dragul de a fi, vor să fie “buni” pentru că vor fi recompensați pentru asta. Pe de altă parte, să fii “bun”, chiar și după standardele lui, nu e destul, întrucât “Dumnezeu” e foarte orgolios. Nu poți intra în “Rai” dacă ești ateu, de exemplu. Asta înseamnă că și dacă ești “bun” doar pentru tine și nimic mai mult, nu din speranța că vei ajunge în paradis sau din frica de tortură eternă, și chiar dacă ești o persoană mai “bună” ca un om al bisericii, de exemplu, tot nu ai ajunge în “Rai”, doar pentru că nu crezi în “Dumnezeu”. Credința în el e de fapt mai importantă decât cine ești ca persoană.

“Iad”? Un mijloc de intimidare pentru a nu devia de la calea lui “Dumnezeu”. Nu numai că nu vei intra în paradisul lui, dar vei fi și trimis să suferi pentru eternitate într-un loc mai groaznic decât ți-ai putea imagina vreodată. Dar “Dumnezeu” te iubește, el își iubește toți copiii și e iertător, până la un punct. “Dumnezeu” are un simț moral în mod straniu asemănător cu al nostru; în timp ce te iartă dacă îi tragi cuiva un pumn, nu te va ierta dacă îl omori.

Este mai degrabă mai nobil să ajuți oameni doar din îngrijorare pentru suferința lor decât să îi ajuți deoarece crezi că creatorul Universului vrea să o faci, sau te va recompensa dacă o faci, sau te va pedepsi dacă nu o faci. Problema cu legătura asta între religie și moralitate e că le oferă oamenilor motive greșite pentru a ajuta alți oameni, când există motive bune. – Sam Harris

“Dumnezeu” a creat toate lucrurile și ființele în existență, fie pe planeta noastră sau nu, și își iubește absolut toate creaturile, dar unele mai puțin decât altele. “Dumnezeu” nu te va pedepsi dacă omori o muscă sau un păianjen. Le iubește foarte mult, însă nu prea îi pasă de ele, așa cum, ciudat, nici nouă nu ne pasă.

Voia lui “Dumnezeu”

Pentru cineva pe care nimeni nu l-a întâlnit de fapt niciodată și a cărui existență nu poate fi dovedită și despre care tot ce știm e ceea ce ni se spune într-o carte scrisă de om, pretindem că știm atât de multe despre “Dumnezeu”. Știm exact ce îl mulțumește și ce nu, ce vrea și ce nu vrea, iar atunci când ni se întâmplă un lucru bun, e fiindcă suntem niște credincioși buni, însă când ni se întâmplă ceva rău și aparent nemeritat, deodată “Dumnezeu lucrează pe căi misterioase”.

Nu am încredere în acei oameni care știu așa de bine ce vrea Dumnezeu ca ei să facă fiindcă observ că întotdeauna corespunde cu propriile lor dorințe. – Susan B. Anthony

“Trebuie să crezi și să nu pui la îndoială”

Toată ideea că el nu ni se arată sau că nu face nimic pentru a ne convinge că există pentru a ne testa credința e absolut ilogică. Nu are niciun sens ca el să vrea ca noi să credem în el atunci când nu există dovezi concludente ale existenței sale, asta înseamnă de fapt că ne testează ca să vadă cine e destul de naiv să creadă în astfel de fantezii deplasate doar pentru că sunt scrise într-o carte. Oamenii zic că “Dumnezeu” ne-a dat rațiune, însă, crezând în el, aleg de fapt să o ignore. Dacă “Dumnezeu” chiar ne-a dat rațiune și nicio dovadă reală a existenței lui, a făcut-o pentru că vrea să ajungem prin mijloace logice la concluzia că el nu există, ăsta e singurul test care are sens, deși noi lăsăm rațiunea la o parte și îi “dovedim” existența legându-ne de niște chestii vagi și banale, ca atunci când auzi pe cineva explicând că lumea din jurul nostru e în sine dovada existenței lui.

Când o persoană suferă de delir se numește nebunie. Când mulți oameni suferă de delir se numește religie. – Robert Pirsig, “Lila: An Inquiry into Morals”

E o diferență enormă între o credință pe care cineva e pregătit să o susțină citând dovezi și logică și o credință care e susținută de nimic mai mult decât tradiție, autoritate și revelație. – Richard Dawkins

Biblia

Un alt lucru ciudat e faptul că biblia și lucrurile care sunt permise și care nu sunt permise s-au schimbat constant de-a lungul timpului pentru a reflecta timpurile în care umanitatea a existat. Dacă la un moment dat ai fi fost ucis cu pietre sau ars de viu pentru anumite așa-zise “crime”, astăzi nu există niciun fel de pedeapsă pentru respectivele “crime”. “Dumnezeu” își schimbă percepțiile sau voia conform societății de pe o planetă insignifiant de mică din imensul Univers creat de el? A fost la un moment dat mai puțin omniscient, din moment ce și-a schimbat gândirea cu timpul? Nu prea are sens, dar hai să uităm pentru un moment detaliul ăsta, oricât de crucial ar fi. E o coincidență destul de mare că percepțiile lui s-au schimbat în exact același fel ca și ale noastre. Asta s-a întâmplat, căci biblia nu a influențat societatea, ci s-a schimbat în paralel cu ea, în același fel. E clar doar o coincidență, căci societatea nu ar fi putut să influențeze biblia, sau voia lui “Dumnezeu”, ar fi ridicol.

Dacă un om ar urma, astăzi, învățăturile Vechiului Testament, ar fi un criminal. Dacă ar urma strict învățăturile Noului Testament, ar fi nebun. – Robert Green Ingersoll

Dumnezeul Vechiului Testament este, discutabil, cel mai neplăcut personaj din întreaga ficțiune: gelos și mândru de asta; un obsedat de control meschin, nedrept și nemilos; un criminal răzbunător și însetat de sânge; un bătăuș răuvoitor, misogin, homofob, rasist, care ucide copii, pornește genocide, este pestilențial, megaloman, și sadomasochist. – Richard Dawkins, “The God Delusion”

Liber arbitru?

Și cum e cu liberul arbitru? Din moment ce “Dumnezeu” e omnipotent și omniscient, orice abilitate posibilă pe care o putem concepe noi, ca simpli oameni, “Dumnezeu” o posedă. În cazul ăsta, înseamnă că “Dumnezeu” ne cunoaște viitorul, iar asta înseamnă că liberul arbitru e o iluzie creată de “Dumnezeul” nostru iubitor. Nu există liber arbitru pentru că nimeni nu ar putea face niciodată nimic diferit față de ce se întâmplă în viitorul care “Dumnezeu” știe că va avea loc. Din moment ce nu există nicio altă forță superioară lui “Dumnezeu”, viitorul nostru nu poate fi aleatoriu, deci trebuie să fi fost ales de el, iar viitorul fiecărui individ a fost deja ales de la începutul timpului, dinainte chiar ca el să existe. Prin urmare, tot ce a gândit vreodată orice om, ce a spus și ce a făcut, a fost voia lui “Dumnezeu” și nimic mai mult. Asta înseamnă că absolut tot ce există, de la cele mai mici particule din Univers la toate ființele care trăiesc și respiră, este exact unde și cum vrea “Dumnezeu” să fie, fără niciun motiv real, doar pur și simplu. Ești ateu? E voia lui “Dumnezeu”. Ești satanist? E voia lui “Dumnezeu”. Te-ai născut deformat? E voia lui “Dumnezeu”.

Care e rostul “Raiului” și al “Iadului”? Raționamentul dictează că nu există liber arbitru și că nimeni nu are control asupra propriei vieți, iar “Dumnezeu” decide cum decurg viețile noastre și cine unde ajunge complet aleatoriu și în niciun caz bazându-se pe merit. De fapt, absența liberului arbitru face toate ideile exprimate mai sus complet irelevante. Înseamnă că tot ce există, există prin voia lui “Dumnezeu” și noi suntem, de fapt, absolut lipsiți de orice formă de putere și complet insignifianți.

De ce?

Cred că oamenii au acceptat religia și zeii și continuă să o facă fiindcă sunt naivi și slabi. E trist, dar eu asta cred.

Poate oamenii care cred într-un zeu, orice zeu, înăuntru se simt neajutorați și poate chiar lipsiți de valoare. Poate chiar nu sunt conștienți de asta și poate o neagă, dar asta nu înseamnă neapărat că nu e adevărat, eu nu văd o alternativă. Au nevoie să creadă că există o forță superioară în Univers căreia îi pasă de ei și are grijă de ei, fiindcă se simt neputincioși, cum s-ar simți un copil fără o figură părintească. Singura diferență e că spre deosebire de un copil singur, oamenii de fapt nu sunt neputincioși și singurul loc în care ar trebui să caute putere și îndrumare e în interiorul lor. Oamenii ar trebui să învețe să aibă încredere în ei înșiși, nu într-o figură paternă fictivă.

Înțeleg nevoia de a crede într-un zeu, unii oameni pur și simplu nu pot mai mult de atât și oricât de trist ar fi, înțeleg. Nu zic că nu sunt dezamăgit de ei sau că nu îi văd într-un fel inferiori, fiindcă sunt, în fond, mai slabi. Îi înțeleg și nu am o problemă cu ei; însă, îi disprețuiesc profund pe cei care încearcă să își impună credința asupra altora. E în regulă că nu ești destul de puternic sau inteligent încât să realizezi cât de absurd e conceptul de “Dumnezeu”, dar ține-ți convingerile pentru tine și nu încerca să cobori alți oameni la nivelul tău. E un comportament absolut oribil.

“Dumnezeu salvează”

Fără să iau în considerare toată moartea și întunecimea pe care a adus-o asupra umanității, cred că religia, în esență, face mai mult rău decât bine, fiindcă le permite oamenilor să se refugieze în entități fictive, în loc să o facă în ei înșiși și în lumea reală. Sunt învățați de mici că sunt slabi și că asta e în regulă, fiindcă îl au pe “Dumnezeu”, care îi iubește și are grijă de ei.

Dacă copiii ar înțelege că convingerile trebuie susținute cu dovezi, spre deosebire de tradiție, autoritate, revelație sau credință, automat ar ajunge pe cont propriu la concluzia că sunt atei. – Richard Dawkins

Nu există copii catolici, există copii cu părinți catolici. Nu există copii protestanți, există copii cu părinți protestanți. Nu există copii musulmani, există copii cu părinți musulmani. – Richard Dawkins

Credință în umanitate

Orice învățături care încearcă să convingă oamenii că sunt sclavii propriei neputințe și că au nevoie de ajutorul unei entități omnipotente pentru a trece peste obstacolele vieții nu ar trebui ascultate. Oamenii trebuie învățați să aibă încredere în ei înșiși și să fie puternici, trebuie să știe că singura putere e puterea voinței și că fiecare dintre ei are potențialul să o stăpânească și să mute munți cu pură dedicație. Umanitatea nu va atinge niciodată înălțimile interioare de care e capabilă cât timp oamenii nu văd măreția din interiorul lor și nu trec peste căile lor îndoctrinate.

Umanitatea nu va fi niciodată liberă cât timp oamenii nu își acordă libertatea de a gândi pe cont propriu.


În continuare:
→ Gândurile mele despre religie

Tagged with →