Recomand articolul original, în engleză »

Acest articol face parte dintr-o serie de articole despre “Dumnezeu”, religie, și credincioși. Recomand citirea primei părți trecută mai jos înainte de citirea acestui articol.

→ Gândurile mele despre “Dumnezeu”

religion

Ateismul e irelevant

Nu mi se pare în regulă cât de des folosesc oamenii cuvântul „ateu” pentru a se descrie. Ateismul îmi spune un singur lucru despre o persoană: că nu crede în „Dumnezeu”. Problema cu a te descrie drept ateu e că în realitate nu te descrii, nu îmi spui în ce crezi sau perspectiva ta asupra vreunui lucru, îmi spui doar în ce nu crezi.

Mă deranjează că în majoritatea cazurilor, când oamenii se descriu ca fiind atei, nu continuă să spună și în ce cred, ca și cum ateismul spune ceva despre o persoană. Bine, nu crezi în „Dumnezeu”, bravo ție, dar în ce crezi? Asta contează de fapt, nu în ce nu crezi. Nu voi fi mai dispus să port o conversație cu tine fiindcă ești ateu, pentru că asta nu mă interesează și nu ar trebui să intereseze pe nimeni, dar voi fi mai dispus să o fac daca zici că ești liber cugetător, sau raționalist, sau umanist, etc.

Copii religioși

Richard Dawkins a spus odată că nu există copii creștini/musulmani/hinduși/etc., doar copii cu părinți creștini/musulmani/hinduși/etc. Nu există copii religioși în același sens în care nu există copii care aparțin unui partid politic. Copiii nu posedă capacitatea mintală de a aprecia implicațiile religiei, ci cred doar ce le spun părinții să creadă și acceptă ideile părinților ca fiind ale lor, fiindcă părinții sunt figuri autoritare și servesc ca modele de urmat.

Copiii sunt botezați și aruncați cu forța în religie la o vârstă când nu sunt capabili să gândească pe cont propriu și majoritatea ajung să treacă prin viață fără să pună la îndoială religia lor fiindcă așa au fost crescuți și li se pare ceva normal.

Biblia spune că nu poți ajunge în „Rai” dacă nu ești botezat, asta înseamnă că dacă un copil moare înainte de botez, ajunge în „Iad”? Creștinii ar putea argumenta spunând că asta nu se întâmplă, fiindcă nu e vina lui, fiind copil și toate cele; o excepție convenabilă pentru o regulă de altfel strictă. Ar fi, totuși, corect ca botezul să nu fie impus asupra cuiva, ci să fie săvârșit din dorința proprie de a fi botezat. Cum am spus mai devreme, decizia de a fi religios ar trebui să necesite o anumită capacitate mintală din partea unei persoane, ar trebui să fie o alegere pe care oamenii o ia la o vârstă la care sunt capabili să ia o astfel de decizie și nu o decizie luată în locul lor la o vârstă la care nu au de ales în privința asta, dar nu așa se întâmplă; e mult mai ușor să îndoctrinezi persoane de la începutul vieții lor, crescându-i în ignoranță, decât să îi lași să ajungă ființe raționale, intelectuale, apoi să le prezinți religia.

Iluzia alegerii

E amuzant cum majoritatea oamenilor religioși vorbesc despre „alegerea” lor de a crede în zeul/zeii lor, ca și cum ar fi fost vreodată prezentați cu oportunitatea de a fi religioși, li s-a explicat ce înseamnă și au ales asta în mod specific. Majoritatea oamenilor religioși care conștientizează faptul că nu au avut de fapt de ales argumentează că au acum și că aleg să fie în continuare religioși. Bine-nțeles că aleg religia, asta au știut toată viața lor, asta au fost învățați încă de când puteau înțelege cuvinte și deși poate părea că acum sunt religioși din propria lor alegere, de fapt nu sunt, doar cred asta.

Am crescut cu părinți creștini care nu acordau mare importanță religiei, dar credeau în „Dumnezeu”, se duceau la biserică ocazional, de obicei doar o dată sau de două ori în timpul Paștelui și cam atât, nu erau foarte implicați. Ca urmare, am fost și eu expus la lucrurile astea, știam de „Dumnezeu”, diavol, Iisus, etc. Știam de lucrurile astea și am fost crescut să cred în ele, însă, la un moment dat, când am descoperit că sunt oameni care nu cred în „Dumnezeu”, am început să îmi pun întrebări și am realizat că religia de fapt nu are sens pentru mine, nu e destul de bună pentru mine. A fost un proces lung, care a necesitat multă meditare și câțiva ani ca să ajung la concluzia că sunt ateu, iar mai târziu un liber cugetător. Asta a fost o alegere, e o alegere pe care am făcut-o bazându-mă exclusiv pe capacitatea mea intelectuală și opusă a ceea ce fusesem crescut să cred.

„Ce ai de pierdut?”

Unii oameni consideră că o persoană ar trebui să fie religioasă din simplul motiv că nu au nimic de pierdut, pe când unui necredincios îi e garantată o viață de apoi în „Iad”, indiferent de ce fel de persoană e sau dacă merită acces în paradis mai mult decât mulți religioși. Eu nu sunt de acord; ai totul de pierdut, pentru că a fi religios are un impact enorm asupra vieții tale, fie că vrei să recunoști sau nu, ori că poți conștientiza asta sau nu. În primul rând, mintea ta e otrăvită de religie, așa că dacă tu crezi în ceva atât de ridicol precum „Dumnezeu”, atunci nu mai rămâne mare lucru care să ateste că ai abilitatea de a judeca rațional orice alt subiect. Nu spun că nu poți fi o persoană inteligentă doar pentru că ești religios, dar e în mod evident un defect în felul tău de a gândi și nu ajută în niciun fel imaginea ta de persoană rațională, dimpotrivă.

Un alt fel în care a fi religios ar fi o imensă povară e felul în care religia îți impune restricții ridicole, regulile lui „Dumnezeu”. În timp ce unele sunt de bun simț și nu necesită (sau nu ar trebui să necesite) prezența religiei în viața ta, altele sunt pur și simplu iraționale și nu au niciun scop real, altul decât a-l mulțumi pe „Dumnezeu”, în timp ce te incomodează pe tine.

Sunt multe feluri în care religia influențează viețile tuturor, fie că sunt religioși sau atei, nici nu e nevoie să concepi o listă specifică ca să îi realizezi impactul, poți deduce asta fără mare efort.

Revenind la oamenii care spun că ateii ar trebui să creadă în „Dumnezeu” doar pentru că nu au nimic de pierdut dacă o fac, e clar că pentru ei religia e doar o metodă de a scăpa basma curată, e ca și cum spun „sigur, poate religia e ridicolă, dar voi ignora orice gând rațional cu privire la subiect doar în caz că «Dumnezeu» există, fiindcă nu vreau să mă duc în «Iad».” Ei sunt, în principiu, religioși doar din pur egoism și îngrijorare față de propria bună-stare. Mai mult despre asta mai târziu.

Ateism ≠ Inteligență

Ateismul, totuși, nu e sinonim cu inteligență. Deși mulți sunt atei, nu toți sunt atei din motive bune (da, există și motive greșite pentru a fi ateu). Pentru mine, a fi ateu înseamnă că ai petrecut ceva timp meditând asupra subiectului și ai decis să respingi religia pe bazele rațiunii și a bunului simț. Un ateu care nu crede în „Dumnezeu” din cauza unei traume din trecut, de exemplu, nu mă impresionează.

Ce cred ateii?

Oamenii religioși deseori consideră că ateii nu sunt de fapt ființele raționale care se autodeclară a fi, fiindcă ei neagă existența lui „Dumnezeu” când nu poate fi dovedit că el nu există. Uneori acordă mai mult respect agnosticilor, fiindcă ei, în principiu, consideră că existența sau inexistența lui „Dumnezeu” nu poate fi dovedită, dar revenim la agnosticism în scurt timp. Chestia e că ateii nu afirmă niciodată că „Dumnezeu” nu există, așa cum nu pot afirma că The Flying Spaghetti Monster nu există, dar ambele sunt noțiuni ridicole și e normal să nu creadă în ele. Am îngroșat verbul „a crede” fiindcă ateii nu cred în „Dumnezeu”; niciun ateu rațional nu va afirma niciodată că știe cu siguranță că „Dumnezeu” nu există. Ateii nu cred în „Dumnezeu” bazându-se pe gândire rațională, exact în același fel în care oamenii religioși cred în „Dumnezeu” bazându-se pe ignoranță și niciun motiv real pentru asta.

„Nu poți dovedi că nu există!”

Chestia cu dovedirea că nu există e total greșită. Ei zic că ateii sunt iraționali fiindcă nu pot dovedi de fapt inexistența lui „Dumnezeu”, dar cu siguranță pot aduce numeroase argumente împotrivă: vezi evoluția umană și orice alt fapt dovedit științific care îl contrazice în mod direct pe „Dumnezeu” sau doar explică anumite „fapte dumnezeiști”, eliminând astfel orice implicare divină.

În al doilea rând, cerând ateilor să dovedească inexistența lui „Dumnezeu” e pur și simplu irațional, e ca și cum ai acuza pe cineva de ceva și apoi i-ai cere să își dovedească nevinovăția. Din punct de vedere logic, povara de a dovedi veridicitatea unei afirmații îi aparține celui care face respectiva afirmație.

„Doar o teorie”

Am spus mai devreme că evoluția umană e un fapt dovedit științific. Majoritatea oamenilor religioși atacă ateismul zicând că evoluția umană e „pur și simplu o teorie”, dar niciunul dintre ei nu știe ce înseamnă termenul „teorie științifică”. O teorie științifică este „o explicație bine fundamentată a unui aspect al lumii naturale, bazat pe un corp de cunoștințe confirmate în mod repetat prin observație și experimentare. […] Teoriile științifice sunt forma cea mai sigură, riguroasă, și cuprinzătoare a cunoștințelor științifice. Acest lucru e complet diferit de sensul cuvântului „teorie” din limbajul comun, care semnifică ceva nefondat sau speculativ.” – Wikipedia

Astăzi, teoria evoluției poate fi pusă la îndoiala cam în aceeași măsura ca și teoria că Pământul se rotește în jurul Soarelui. – Richard Dawkins, „The Selfish Gene” (1976)

Teoria Big Bang-ului este un alt subiect pe care persoanele religioase îl aduc în discuție și deseori o folosesc pentru a ridiculiza persoanele care cred în ea. Îmi amintesc văzând pe internet o imagine foarte răspândită despre Big Bang care încerca să ridiculizeze pe cei care cred în această teorie zicând că la început a fost nimic, apoi nimic s-a întâmplat cu nimic și nimic a explodat, și continuă în această direcție, dar cine a scris asta în mod evident nu a acordat niciodată timp de studiu asupra teoriei și simplifică prea mult întreaga idee până la punctul în care nu mai are niciun sens și nicio legătură cu teoria în sine.

Data viitoare când cineva desconsideră evoluția umană sau Big Bang-ul și le numesc „nimic mai mult” decât teorii, spuneți-le că și gravitația e o teorie.

Agnosticismul (I) – Inexistența dovezilor

Adevărul e că dacă privești dintr-un punct de vedere strict rațional, oricine nu e de acord că momentan nu putem dovedi existența sau inexistența deităților și nu e agnostic în sensul acesta, pur și simplu se înșală. Absolut orice ateu rațional este, în acest sens, agnostic. Niciunul nu afirmă cu certitudine că știe dacă „Dumnezeu” există sau nu, dar, bazându-se pe deducție logică, aleg să nu creadă în el, fiindcă rațiunea dictează că existența lui „Dumnezeu” e mult mai improbabilă decât probabilă și a crede în el e ridicol.

Sigur, auzi des atei spunând că nu există „Dumnezeu”, sau „Rai”, sau orice alt nonsens de genul acesta, dar declarațiile lor nu sunt menite a fi interpretate cu sens propriu, e doar o modalitate de a își scurta discursul, fiindcă e ceva care apare des în discuție și e o inconveniență să se oprească de fiecare dată și să specifice că nu știu de fapt dacă există sau nu, fiindcă nu poate fi dovedit, dar că asta cred fiindcă e o presupunere destul de sigură. Asta sugerează ateii atunci când zic că nu există „Dumnezeu”, cu condiția să nu afirme în mod explicit că nu există.

Acest gen de scurtare a discursului e ceva ce toți facem în viața de zi cu zi când vorbim despre tot felul de subiecte. Deseori ia forma exagerărilor, ca atunci când spui că urăști o persoană, dar de fapt nu o urăști, la propriu, dar vrei să accentuezi că o displaci fără să intri în detalii și să explici precis sentimentele tale față de acea persoană.

Chestia e că eu mă pot declara agnostic în privința The Flying Spaghetti Monster, fiindcă nu poți de fapt să îi dovedești in/existența, nu? E exact la fel ca și cum m-aș declara agnostic în privința altor zeități.

De asemenea, nu sunt de acord cu ideea că nu se poate cunoaște dacă un zeu există sau nu, ceea ce mulți agnostici consideră. Știu că așa pare, știu că pare că nu există nicio cale posibilă de a determina dacă există zeități sau nu, dar, cumva, nu mi se pare în regulă să spun că există ceva ce umanitatea cu siguranță nu va cunoaște niciodată.

Agnosticismul (II) – Între credință și necredință

Mi se pare oarecum absurd ca atunci când cineva te întreabă despre poziția ta vis-a-vis de credință (creștin, musulman, ateu, etc.) să spui că ești agnostic, fiindcă agnosticismul de fapt nu ia nicio poziție vis-a-vis de credință și religie. A fi un agnostic care nici nu acceptă dar nici nu neagă existența zeităților e ca și cum ai începe ceva și te-ai opri la mijlocul drumului, fără niciun motiv; ai ajuns la concluzia că nu știm dacă există sau nu zeități și te-ai oprit acolo. În mod evident ai un strop de rațiune în tine, așa că folosește-o pentru a analiza ce are mai mult sens, să crezi sau să nu crezi. Pentru mine, nu există cale de mijloc, văd credința într-o astfel de cale ca o eroare logică; ori crezi, ori nu. A alege acea cale de mijloc inexistentă și crezând că iei o decizie rațională mi se pare absurd și ilogic.

Mai bine fără

Dacă în final „Dumnezeu” chiar ar exista, eu cred că ar fi mult mai rău pentru umanitate decât dacă nu ar exista. Pare o ființă oribilă, dacă stai să te gândești la comportamentul, părerile, și nevoile sale. Nu-mi imaginez de ce și-ar dori cineva să existe.

Analizând afirmațiile false ale religiei, nu doresc, așa cum unii materialiști sentimentali doresc, să fie adevărate. Nu invidiez credincioșii pentru credința lor. Sunt ușurat să cred că toată povestea e doar un basm sinistru; viața ar fi mizerabilă dacă ceea ce afirmă credincioșii ar fi de fapt adevărat. Pot fi oameni care își doresc să trăiască viața sub supraveghere divină de la naștere până la moarte, o supraveghere și monitorizare permanentă, dar nu îmi pot imagina nimic mai oribil sau grotesc. – Christopher Hitchens

Uneori trebuie să ridici vocea

Sunt deseori acuzat că sunt prea dur cu oamenii religioși. Sunt, așa cum oricine mi-a citit articolele despre religie de până acum cu siguranță și-a dat seama, antiteist. Presupun că sunt ceea ce unii ar numi „ateu militant” și sunt foarte de mândru de asta; nu m-aș numi așa, totuși, face totul să pară violent, când de fapt nu e. Personal, prefer să fiu numit „ateu pasionat”. Promovez rațiunea și bunul simț, iar religia o consider una dintre cele mai dăunătoare invenții ale omului, o boală ce afectează mințile celor naivi și cauzează incomensurabil mai mult rău decât bine.

Nici nu sunt ateu atât cât sunt antiteist; nu numai consider că toate religiile sunt variante ale aceluiași neadevăr, dar cred că influența bisericilor și efectul credinței religioase e cu siguranță dăunător. – Christopher Hitchens

Sunt mândru de faptul că sunt antiteist și ateu pasionat, fiindcă odată ce am ajuns la concluzia rațională că existența entităților divine e ridicolă și odată ce am înțeles felurile în care religia otrăvește umanitatea, e datoria și responsabilitatea mea ca persoană rațională și compasională să încerc să îmbunătățesc lumea prin combaterea oricăror credințe nefondate în entități divine. Zic compasional fiindcă, deși uneori insult inteligența oamenilor din cauza credinței lor, o fac fiindcă de fapt îmi pasă și îmi pare foarte rău să văd cât de incredibil de iraționali și îndoctrinați sunt. În general (dar nu întotdeauna), chiar încerc să fac oamenii se simtă prost și rușinați cu credința lor, în speranța că îi va împinge să pună la îndoială „Dumnezeul” în care cred orbește și poate vor deveni ființe raționale.

Deși există abordări mai amabile, nu funcționează cu toată lumea. Unii oameni răspund la bunătate, alții la asprime; e nevoie de ambele feluri de abordări. De obicei supun credincioșii la astfel de tratamente din pură frică; frică pentru mine, pentru copiii mei nenăscuți, și pentru întreaga lume. Cum am spus, sunt ferm convins că religia este una dintre cele mai groaznice și periculoase lucruri cu care umanitatea, în mod uimitor, încă se mai zbate.

Atitudinea mea față de religie e pur și simplu atitudinea unui om rațional care o înțelege și e de-a dreptul panicat, îngrozit, și nu mai are răbdare pentru a-i aborda adepții altfel. Poate mă înșel și nu e bine felul în care îi tratez, dar din cauza asta sunt așa dur cu credincioșii, fiindcă îmi e frică de ce ne rezervă viitorul dacă nu eliminăm absurditățile religioase din viața de zi cu zi.

Imaginează-ți oamenii care cred în astfel de lucruri și cărora nu le e rușine să ignore, în totalitate, toate descoperirile minților gânditoare de-a lungul secolelor de când a fost biblia scrisă. Sunt acești oameni ignoranți, cei mai needucați, lipsiți de imaginație, cei dintre noi care gândesc cel mai puțin, care și-ar acorda statutul de conducători ai noștri, ai tuturor; care și-ar forța credințele infantile asupra noastră; care ne-ar invada școlile și bibliotecile și casele. Personal, îmi displace amarnic. – Isaac Asimov

Perspectiva mea supra religiei e aceeași cu cea a lui Lucrețiu; o văd ca o boală născută din frică și ca o sursă de suferință nespusă pentru rasa umană. – Bertrand Russel

Țările cu cel mai mare procent de necredincioși sunt printre cele mai libere, stabile, bine educate, și sănătoase națiuni de pe Pământ. Când națiunile sunt catalogate conform unui indice al dezvoltării umane care măsoară factori precum speranța de viață, alfabetizarea, și învățământul, primele 5 țări – Norvegia, Suedia, Australia, Canada și Olanda – au toate mari procente de necredincioși. Națiunile cu cele mai mari rate de omucidere tind să fie mai religioase; cele cu cel mai mare nivel de egalitate între sexe sunt cele mai puțin religioase. Asocierile astea nu spun nimic despre posibilitatea ca ateismul să conducă la indicatori sociali pozitivi sau invers. Dar ideea că ateii sunt cumva mai puțin morali, onești, sau de încredere, a fost infirmată studiu după studiu. – Greg Graffin

Respect?

Oricine zice că ateii ar trebui să își vadă de treburile lor, ignorând oamenii religioși și respectându-le „alegerea” de a crede în „Dumnezeu” fiindcă e dreptul lor și nu trebuie judecați și mai știu eu ce, în mod evident nu au alocat destul timp de gândire asupra subiectului și nu înțeleg pe deplin influența negativă pe care religia a avut-o și încă o are asupra umanității. Nu zic că oamenii ar trebui persecutați pentru credința lor, nimic de genul, „Doamne” ferește, pur și simplu zic că în timp ce nu putem și nu ar trebui să le încălcăm dreptul lor de a sfida rațiunea, asta nu înseamnă că ne merită respectul, mai ales când credința lor chiar ne afectează viețile, mai mult sau mai puțin și în mod negativ de cele mai multe ori.

La urma urmei, nu ați respecta credința unei persoane de vârstă mijlocie în Moș Crăciun, nu? De fapt, cu siguranță ați crede că e nebună. Acum imaginați-vă milioane de oameni care cred în Moș Crăciun, unii la conducerea unor țări, alții oameni obișnuiți, dar toți trăindu-și viețile conform unor reguli pe care Moș Crăciun li le-a dat și impunându-și convingerile asupra altora și restricționându-i de la a face orice contravine convingerilor lor, chiar dacă acei oameni nu cred în Moș Crăciun. Situația cu „Dumnezeu” e exact aceeași; nimeni nu ar trebui să respecte convingerile nimănui dacă sunt complet nefondate și iraționale; dimpotrivă, ar trebui provocate la fiecare pas.

Credința unui singur om poate nu te afectează în mod direct, dar ca un întreg, religia îți influențează viața în feluri în care poate nici nu realizezi, fie că ești ateu sau nu sau fie că vrei asta sau nu.

Când îmi ceri să respect religia fiindcă oamenii cred în ea, vreau să ții minte un lucru. Vreau să ții minte ca acum mult timp, strămoșii tăi nu erau creștini sau musulmani. Ei aveau propria lor cultură și propriile lor obiceiuri, conform moștenirii lor culturale. Prin cuceriri militare, religia s-a răspândit prin Lumea Veche, iar acele rude îndepărtate au fost puse față în față cu o decizie: ori acceptă creștinismul/islamismul, ori îndură o moarte dureroasă. Așa au ajuns majoritatea religiilor mari de astăzi să ocupe pozițiile fruntașe.

După ce Europa a fost îndoctrinată în totalitate, doctrina papală a descoperirii a autorizat toți creștinii să cucerească oamenii nativi ai Noii Lumi și să le ia pământurile în numele „Domnului” și al bisericii. Milioane de oameni au murit fără milă și au fost chiar și torturați de eroi creștini precum Cristofor Columb.

Acum, mii [sic] de ani mai târziu, când nu mai trebuie să respectăm acele convingeri de frica morții, ni se spune că ar trebui să respectăm religia. Ni se spune chiar și de către cei din comunitățile nereligioase că ar trebui să respectăm acele idei care ocupă un loc de privilegiu în societățile noastre și care sunt clădite pe mormintele celor care au îndrăznit să pună la îndoială sau să conteste providența divină.

Credeți că sunteți raționali. Credeți că sunteți rezonabili. Ce faceți de fapt e să susțineți ultimele urme ale sclaviei umane și să furnizați o apărare intelectuală pentru ca religia să păstreze un loc de onoare și respect pe care nu l-a meritat niciodată.

Vă rog, nu mai protejați religia sub înfățișarea umilinței. Fiți sinceri și fermi cu convingerile voastre și nu vă așteptați ca alții să vă respecte ideile decât dacă își câștigă meritul și fiți întotdeauna deschiși la posibilitatea de a vă înșela. Asta înseamnă să fii un liber cugetător. – Timothy Havener

Cum rămâne cu ceilalți?

Nu pot sub nicio formă să înțeleg oamenii religioși care sunt convinși că religia lor e cea „adevărată”, când sunt atât de multe alte religii și atât de mulți alți oameni care spun exact același lucru despre religiile lor. Cum e posibil să știți că religia voastră e cea bună și a lor nu, deși ei spun exact același lucru despre religia lor și o consideră pe a voastră falsă? Trebuie să fii extra ignorant și îngâmfat ca să crezi că religia ta e mai „adevărată” decât a altcuiva.

Calmează-te

Am fost deseori numit „frustrat” în privința religiei, în încercarea de a mă ridiculiza, încercări care au eșuat întotdeauna. Au eșuat fiindcă recunosc deschis că sunt frustrat în privința religiei, din cauza tuturor motivelor menționate mai devreme, din cauza convingerilor mele antiteiste, și cred că e absolut normal, arată îngrijorare autentică pentru umanitate, cred că toți necredincioșii ar trebui indubitabil să fie frutrați de faptul că trăiesc într-o lume în halul acesta de îndoctrinată și ar trebui să lupte pentru o lume mai bună, fiindcă, sincer, religia e absolut îngrozitoare.

Sensul vieții

Am auzit deseori oameni întrebând că dacă nu există „Dumnezeu”, care e sensul vieții, scopul ei? La asta răspund întrebând că dacă „Dumnezeu” chiar există, atunci care e scopul vieții? „Să ajung în «Rai» și să fiu alături de «Dumnezeu».” Bine, nicio problemă, dar de ce? Care e scopul în a face asta? Mori, ajungi în „Rai”, apoi ce? Bine, nu vrei să ajungi în „Iad”; asta înseamnă că singurul motiv pentru care îl slujești pe „Dumnezeu” e pentru că vrei să te salvezi de la damnațiune eternă. Acesta e scopul vieții pentru mulți oameni religioși, să nu ajungă într-un loc în care vor îndura suferință nespusă slujindu-l pe „Dumnezeu”, unii oameni religioși recunosc deschis că acesta cred ei că e scopul vieții.

Acum vă întreb, cum vă face asta să vă simțiți? Mie mi se pare foarte trist. Mi se pare groaznic, crud, și nedrept. Asta vrea „Dumnezeu” de la voi; vă iubește mult și toate cele, dar dacă nu îl iubiți înapoi, v-ați fript. V-a creat cu singurul scop de a îl iubi și a vă supune lui, pedepsindu-vă dacă nu o faceți. Cuvântul „sclavie” îmi vine în minte.

Să ne întrebăm, unde este gloria în a fi o ființă omnipotentă care torturează pentru totdeauna o creatură firavă care nu se poate apăra în niciun fel? Ar exista glorie în a fi om și a arde furnici? – Charlotte Perkins Gilman

În final, nu cred că viața are un scop real, nu în felul în care ar vrea unii oameni să aibă. Nu are niciun scop și nu e nimic rău în asta. Cred că e în regulă și nu cred că asta face ca viața să fie mai puțin frumoasă sau să merite mai puțin să fie trăită. Nu înțeleg de ce oamenii au nevoie de un scop suprem. Viața pur și simplu este, este ceea ce vrei tu să fie.

Cred că viața e pur și simplu despre a trăi și a lupta pentru a face lumea mai bună pentru noi, pentru semenii noștri, și pentru generațiile viitoare, când noi nici nu vom mai exista. Acesta, pentru mine, e scopul vieții, și consider că e un scop mult mai frumos și mai nobil decât acela de a-l servi pe „Dumnezeu” doar ca să-mi asigur un loc în „Rai”.

Nu cred în nimic după moarte, pur și simplu cred că ne ducem în pământ și atât, dar nu mi se pare trist, cum ar spune unii, ci cred că e chiar mai frumos; cred că e mai frumos fiindcă, deși în final pur și simplu mori și atât, fără pedepse sau recompense pentru „suflet”, îți acordă oportunitatea să faci tot ce am menționat mai devreme fără să te aștepți la nimic în schimb, ci doar de dragul de a fi o ființă umană decentă, din compasiune pentru semenii tăi.

Nu ai nevoie de „Dumnezeu” pentru a fi o persoană bună și a îmbunătăți viețile celor din jurul tău.

În continuare:
→ Gânduri aleatorii despre “Dumnezeu” și religie

Tagged with →