Citeam ieri un articol pe Adevărul despre religia în școli și cum profesorii/preoții le bagă tâmpenii pe gât copiilor.

Zilele trecute, Adevărul a prezentat cazul relatat de Mihaela Miroiu, al fetiței de 6 ani care povestea că la școală, la ora de religie, obligată să participe, i s-a spus povestea sfintei Filofteia, o fată căreia tatăl i-a tăiat piciorul cu toporul și a omorât-o pentru că a fost milostivă cu săracii. Biserica Ortodoxă Română a reacționat printr-un comunicat în care nu și-a cerut scuze elevei, colegelor/colegilor ei și părinților, cum era firesc, dar nici nu a demarat o anchetă să vadă cum a fost posibil așa ceva, și nici nu a investigat să constate dacă și în alte școli sunt astfel de cazuri.

“Așa ceva”. Cred că dacă ne uităm prin biblie, găsim chestii mult mai urâte de atât.

Oricum, nu este necesar să fie în programa școlară ca astfel de istorisiri să fie prezentate elevilor. Nu asta e important în postarea doamnei Miroiu. Apoi, le găsim în manualele de religie. Povești similare, de groază, care te fac să te gândești în primul rând la copii, dar și la autorii manualelor care au conceput sau reprodus asemenea povești.

“Să te gândești la copii.” Ar trebui să te facă să te gândești la religie, la nebunia ce o presupune și la efectele ei asupra lumii în general. Problema nu e cu profesoara, e cu faptul că copilul tău este supus unei ore de îndoctrinare. Problema e că îl crești religios, ca tine.

Eram la masă, seara, în familie. Teodora, fiica mea, era clasa I. „Te rog să îmi dai 2 lei, mi-a spus, doamna de religie a zis să aducem bani să ne cumpăram cruciulițe”. Am scos 2 lei din buzunar ca să nu uit și i-am dat. Nu am apucat să duc lingura la gură: „A zis doamna că dacă nu avem cruciuliță la gât vine diavolul la geam și pățim lucruri rele”. „Te rog să îmi dai banii înapoi, am spus, mâine vin la școală să vorbesc cu doamna, iar diavolul să știi că nu există, e doar în mintea doamnei”.

Spre deosebire de vrăjitorul din cer, el e real. Alegem minuțios tot ce ne place la religie și credem în lucrurile respective, iar ce nu ne place spunem că e basm. Așa ne învățăm copiii să fie oameni inteligenți și raționali.

A doua zi am așteptat ca profesoara să își termine ora (deși am greșit că am mai lăsat încă o oră copilul în prezența unei asemenea persoane) și am întrebat-o cum e posibil să le spună copiilor așa ceva.

Din nou, “așa ceva”. Cred că disprețuiesc mult mai mult credincioșii ăștia “de weekend” decât pe cei fervenți. Cred în toți zmeii, aparțin religiei X, care are ca dogmă asta și aia, dar când vine vorba de ceva ce nu-mi place, mă revolt când profesoara îmi învață copilul acel lucru specific religiei la care pretind ca aparțin, cum ar fi că există diavol.

“În fond, “Dumnezeu” nu e decât o marionetă; e o marionetă pe care fiecare o ia și o îmbracă și o caracterizează cum vrea el, pentru că așa e perfect normal și rațional. Adică am fost învățat că așa și așa, în biblie scrie că așa și așa, dar mie mi se pare că toate chestiile astea nu corespund deloc cu ce mi se pare mie normal, așa că în loc să renunț complet la a crede în aberațiile astea, ca orice om normal care a depășit vârsta de 12 ani, o să le modific ca să-mi fie mie pe plac. Părerea mea personală e că “Dumnezeu” nu e de fapt așa, ci așa, și o să aleg eu meticulos ce lucruri îmi plac la el și ce nu, o să mai inventez eu niște chestii care mi-ar plăcea mie la el, și o sa fie propriul meu “Dumnezeu” în care cred fără îndoială, chiar dacă mi l-am creat singur după bunul meu plac, cum mi s-a părut mie că ar trebui să fie, ce dacă în biblie și la baza religiei la care pretind că aparțin el e altcumva. Eu cred că e de fapt ca mine. Sunt un adult în toată firea și am drept de vot.” – O povestioară scurtă

I-am spus că a încălcat mai multe legi. Mi-a zis că nu o interesează legile, ci doar ceea ce îi spune Maria Fecioara. „Eu vorbesc în fiecare seară cu Maria Fecioara și dacă nu mi-a spus că greșesc nu mă interesează ce îmi spuneți sau ce scrie în legi”. M-am speriat, recunosc (între timp însă, am constatat că nu e singurul profesor de religie cu astfel de „posibilități” de comunicare…).

Ești credincios dar crezi că oamenii care pretind să comunice cu “Dumnezeu” ori alți indivizi magici mănâncă rahat ori sunt nebuni fiindcă bunul simț îți spune asta? Ce ironic. Încă puțin bun simț și începi să realizezi că acea carte sacră e un argument bun pentru credința în zei la fel cum benzile desenate sunt un argument bun pentru credința în supereroi.

religious-parents

Tagged with →