Mi-am amintit recent de o zi acum 3 ani și ceva, când a venit Dan Perjovschi la clubul ElectroPutere. Am un prieten care era voluntar acolo și ne-am strâns câțiva, împreună cu o televiziune locală, să îl vedem pe artist desenând niște chestiuțe pe fațada clădirii sau doar scriind chestii de genul “ne-am înecat la mall”. V-ați prins? Mal? Mall? Societate de consum? ARTĂ! GENIU PUR!

Bășini și nimic mai mult. Niște desene care mai mult de un zâmbet în ziarul local nu merită, dar ne numim mare artist pentru că ne-am gândit la niște glume mai mult sau mai puțin istețe. Diseară la 7, tot la ElectroPutere, o anume Iulia Nistor își expune mâzgălelile. Dacă o auzi vorbind despre ele, îți vine să îți dai pumni în cap. E o chestie simplă pe care bășinoșii ăștia nu o înțeleg: că însemnătatea pe care o acordă creației lor de cele mai multe ori e sentimentală și atât. E personală. În realitate sunt niște rahaturi care nu înseamnă nimic, niște mâzgălituri ori fapte pe care oricine le-ar putea face și le-ar putea da însemnătate dacă ar vrea asta, făcându-le să pară mai profunde decât sunt de fapt.

Printre altele, îmi amintesc un film cu un tip care face macheta unei pâini din fibră de sticlă (parcă), apoi o umple cu zeci de reviste rupte bucățele și lăsate în apă timp de o lună sau mai mult, și în final face o “pâine” din reviste, care simbolizează caca-maca și “hoho, uitați-vă la mine ce artă am făcut”. Sigur, poate sunt chestii relativ istețe și maxim îți smulg un zâmbet, dar să îi vezi câtă importanță își dau și cum se bat singuri pe spate pentru opera lor. O serie de filme implică un tip care se deplasează în diverse locuri, stă nemișcat ceva timp, ridică mâinile la cer o perioadă, apoi le lasă jos, se deplasează câțiva metri mai într-o parte și repetă. Toate astea ba prin câmp, ba prin oraș, ba mai știu eu unde. Derp.

Și eu am înclinații artistice (numai spunând asta mă trec fiorii, atât de penibil mi se pare că sună venind din partea mea) și aș putea să mă comport la fel ca ei vis-a-vis de tâmpeniile din galeria mea, ori chestiuțele pe care le-am mai scris de-a lungul anilor. Întotdeauna am detestat să vorbesc despre pozele din galerie fiindcă mi se pare că sună extrem de penibil și majoritatea nu sunt menite să fie explicate. Sunt chestii personale care au însemnătate pentru mine și prin care mă descarc (mai rar în ultimul an, dar nu m-aș lipsi de galerie). Multe sunt interpretabile și i-am auzit pe alții văzând chestii complet diferite față de ce vedeam eu, și îmi place la nebunie asta. Dacă cineva vede ceva într-o poză, bine, dacă nu, pur și simplu nu este menită să aibă însemnătate pentru acea persoană. Niciodată nu mi-am acordat niciun fel de importanță pentru chestiile alea, explicând într-un mod pseudo-inteligent și aparent sofisticat ce bălării fac eu acolo. Și dacă le-aș expune n-aș avea nicio așteptare de la oameni să îmi înțeleagă sau să îmi aprecieze creația. Sunt conștient că pentru mulți sunt niște prostii fără sens, și e normal să fie așa, fiindcă sunt menite să fie înțelese de mine.

Ca o mică adăugire, îmi amintii de o porcărie numită ‘Be My Cat: A film for Anne’, un film al cărui trailer e aici. Vă asigur că e cât se poate de real și nu e la bâză. Toate comentariile sunt de genul “abia aștept să-l văd”, “în sfârșit ceva interesant”. Păi să nu-ți dai pumni în cap?