Dacă am avea un fel de serviciu la care putem apela, nu știu, să fie niște oameni care să se ocupe de lucruri de genul ăsta, ce bine ar fi. Un fel de, nu știu, oameni înzestrați cu autoritate, care să poată ajuta cetățenii în caz de nevoie, care să mențină pacea și ordinea publică. Niște oameni pe care poți să îi chemi când se întâmplă ceva ce nu ar trebui să se întâmple. Ce bine ar fi.

Revenim la ideea că ne merităm soarta. Vezi 3 tipi masturbându-se în public, zici “vai, chiar așa nu face nimeni nimic”, și pleci să scrii pe Facebook despre starea deplorabilă a societății. Nu zice nimeni să te duci la ei să le ridici pantalonii, dar dacă ai o problemă cu asta, există oameni pe care îi poți chema când vezi așa ceva, se numesc polițiști. În loc să pleci “șocată și scârbită”, poți încerca să corectezi situația doar cu un apel telefonic. Dar cine stă să se complice?

Nu mai comentăm despre faptul că nu poți “da unseen” la asta. Domnișoara a văzut deja 3 penisuri diferite în aceeași zi, eu mă mir că a mai avut tăria să scrie pe Facebook despre experiența ei traumatizantă.

Recent am văzut un film dintr-un autobuz din București în care șoferul era cu telefonul în ambele mâini, uitându-se la poze sau ceva, în timp ce conducea autobuzul cu coatele. Doamna care a filmat era chiar la geamul din spatele șoferului, dar în loc să îi bată în geam și să îi atragă atenția, a preferat doar să filmeze și să se plângă pe Facebook, menționând că “a coborât la prima și l-a luat pe următorul”, sau ceva de genul. Deci nici măcar pentru propria comoditate nu a reacționat. Dacă ținea morțiș să filmeze, putea să și filmeze, să și bată în geam. Dacă ăla nu înceta, putea să cheme și poliția, era perfect îndreptățită. Dar nu. De ce să se complice? Să facă altcineva ceva, ea a scris pe Facebook.

Românii sunt cei mai tari la a fi revoltați, nimeni nu ne întrece. Țipăm cât ne ține gura ca să arătăm lumii ce nemulțumiți suntem de ce se întâmplă, dar când vine vorba de acționat, uităm despre ce vorbeam și mergem mai departe.

Problema noastră e că ne întrebăm “ce se poate face” în loc de “ce pot face”.

Tagged with →