A doua carte dintre cele dăruite Jumătății a fost ‘An Unquiet Mind: A Memoir of Moods and Madness’ de Kay Redfield Jamison, un psiholog și profesor de psihiatrie la Johns Hopkins University School of Medicine.

Jamison și-a dedicat o bună parte a carierei studiind psihoza maniaco-depresivă, sau cum e azi numită, tulburarea bipolară, tulburare de care și ea a suferit din tinerețe. În carte povestește despre viața ei cu boala, despre dificultățile pe care le-a întâmpinat, tratamentele pe care le-a luat, dificultatea în acceptarea tratamentelor atunci când propria ta minte lucrează împotriva ta, dar în final, și despre părțile pozitive ale bolii. Spre sfârșitul cărții, concluzionează că dacă ar avea de ales între o viață cu boala și una fără, ar alege boala.

Mi-a plăcut foarte mult să o citesc și am trecut mai repede prin ea decât prin cele de până acum, dar asta și fiindcă e mai puțin academică și mai mult personală.

Mai jos am tradus câteva paragrafe pe care mi le-am notat:

M-am săturat să mă ascund, m-am săturat de energii irosite și inhibate, m-am săturat de ipocrizie, și m-am săturat să mă comport ca și cum aș avea ceva de ascuns. Un om este ceea ce este, iar necinstea din a te ascunde în spatele unei diplome, ori a unui titlu, ori a oricărui fel de colecție de cuvinte, este exact asta: necinstit. Necesar, poate, dar necinstit.

Uitându-mă în urmă, sunt uimită că am supraviețuit, că am supraviețuit pe cont propriu, și că perioada liceului a conținut o viață așa complexă și o moarte atât de palpabilă. Am avansat în vârstă rapid în lunile alea, așa cum se cere cu o astfel de pierdere a sinelui, cu o așa proximitate a morții, și o astfel de distanță de adăpost.

Așa că de ce aș vrea să am orice de-a face cu boala asta? Fiindcă cred sincer că, ca rezultat al ei, am simțit mai multe lucruri și le-am simțit mai profund; am iubit mai mult, și am fost mai iubită; am râs mai des pentru că am plâns mai des; am apreciat mai mult primăverile, din cauza iernilor; am purtat moartea “aproape ca o salopetă”, am apreciat-o – și viața – mai mult; am văzut ce e mai bun în oameni și ce e mai rău, și ușor am învățat valorile grijii față de alții, ale loialității, și ale ducerii lucrurilor la capăt. Am văzut lățimea și înălțimea minții și inimii mele și am văzut cât de fragile sunt ambele, și cât sunt, în final, de necunoscut. Deprimată, m-am târât în mâini și în genunchi ca să traversez o cameră și am făcut asta lună după lună. Dar, normală sau maniacală, am alergat mai repede, am gândit mai repede, și am iubit mai repede decât majoritatea pe care îi cunosc. Și cred că o bună parte din toate astea au legătura cu boala mea – intensitatea pe care le-o conferă lucrurilor și perspectiva pe care o forțează asupra mea. Cred că m-a făcut să îmi testez limitele propriei minți (care, deși deficientă, se menține) și limitele creșterii mele, a familiei, a educației, și a prietenilor.