Articole din categoria "Personal"

Vorbind întâi despre ce mi-am propus la începutul anului:

  • am citit minimul de 10 cărți și sunt la jumătatea celei de-a 11-a (e Noul Testament, din care citesc ocazional).
  • am continuat să mă duc la sală, dar mai serios în ultimele luni. Asta după ce începusem iar să mă îngraș și pusesem înapoi 6 din alea 10kg slăbite anul trecut.
  • mi-am îmbunătățit franceza pe cont propriu; nu considerabil, dar sunt relativ mulțumit raportat la efortul depus.

În ciuda unor evenimente neplăcute, aș zice că 2017 a fost un an decent.

Cel mai memorabil lucru aș zice că a fost vizita în America chiar în primele zile ale anului. Toată viața mi-am dorit să vizitez America și în ianuarie am stat câteva zile prin Las Vegas (unde am fost și la un eveniment de tehnologie de care știam de mulți ani) și câteva prin San Francisco, unde am trecut și prin Silicon Valley și am fost chiar în vizită la LinkedIn și Stanford.

Citeşte mai departe »

Adoram Crăciunul când eram mic; întotdeauna priveam cadourile de sub brad ca o comoară de dulciuri și jucării, nici nu știam de unde să încep, la ce să mă uit prima oară. Eram, ca majoritatea copiilor, complet investit emoțional în Crăciun. Îi scriam până și bilețele lui Moș Crăciun, ca să îi spun ce vreau să primesc. Chiar și lui Moș Nicolae îi scriam și din fericire, a păstrat mama câteva din bilețelele alea:

Am crezut în Moș Crăciun până la vârsta de 10 ani, poate mai târziu decât majoritatea copiilor. Deja aveam prieteni cărora părinții le spuseseră adevărul, alții care povesteau despre cum găsiseră cadourile ascunse în camera părinților, dar eu rămâneam încrezător că Moș Crăciun există; poate copiii ăia nu erau cuminți și la ei nu venea, fiind părinții obligați să îi ia locul. Nu știam cum să îmi împac convingerea cu mărturiile prietenilor, așa că în mare parte îi ignoram și rămâneam fericit într-o bulă de ignoranță. Spunând asta nu pot să nu mă gândesc la adulții care fac același lucru cu prietenul lor imaginar fiindcă nu le-a spus nimeni la momentul potrivit că nu există. Dacă părinții s-ar înțelege să își mintă copiii în continuare, câți adulți nu ar aștepta în fiecare an venirea lui Moș Crăciun?

Citeşte mai departe »

Am aflat ieri că a împlinit Cartoon Network 25 de ani de existență și am început să mă gândesc la toate desenele care mă țineau lipit de televizor când eram copil. Nu știu dacă era vreun desen de pe Cartoon Network pe care să nu-l ador.

Îmi vine acum în minte o perioadă în care ultimul desen dinainte de a se termina programul la 11 noaptea (înainte să treacă la filmele clasice de pe TCM sau TNT) era Superman, doar că teoretic ar fi trebuit să dorm la ora aia. Am avut noroc să am propriul meu televizor în cameră, un televizor alb-negru vechi chiar și la vremea aia, care prindea doar 7 canale. Mă ridicam din pat să îl pornesc, că nu era nici vorbă de telecomandă, roteam de buton până ajungea volumul la minim, și învățasem cum să îi reglez luminozitatea pentru ca nu cumva să vadă ai mei lumină de la mine din cameră și să afle că nu dormeam. Și așa stăteam eu până la 11 uitându-mă fără sonor la desene alb-negru cu Superman pe care le mai văzusem de o mie de ori și le știam pe dinafară (era Superman…), totul la o luminozitate a ecranului care abia îmi permitea să disting ce se întâmplă pe ecran. Dar eram bucuros.

Citeşte mai departe »

Eram zilele trecute cu un prieten și îmi povestea despre o colegă de serviciu care ar fi o prostănacă ce-l calcă pe nervi. Auzindu-l cum o descria și povestea despre ce chestii a spus sau a făcut, mi-am amintit și eu de o prostănacă cu care am lucrat și am început și eu să îi povestesc ce minunății mai spunea sau făcea prostănaca mea. La un moment dat mi-a cerut să-i arăt poze cu ea și am căutat-o pe Facebook, dar spre surprinderea mea, am descoperit că m-a blocat.

Pentru început, ea mă adăugase pe Facebook când începuserăm să lucrăm împreună. Eu nu aș fi făcut asta fiindcă mi se pare stupid (cu mici excepții) să fii conectat pe rețele de socializare cu oamenii cu care lucrezi în mod direct, dar dacă îți cer ei asta, n-ai ce să faci, accepți. La scurt timp după, m-a adăugat pe lista de persoane cu acces restricționat, însemnând că nu puteam vedea decât conținutul marcat ca “public”, neavând acces la nimic altceva care era împărtășit cu “prietenii”. În principiu e exact același lucru ca atunci când nu sunteți conectați. Bănuiesc că a făcut asta știind că îi văd activitatea și îi judec penibilitatea și a făcut-o probabil presupunând că nu o să-mi dau seama, că era genul de proastă care credea că oamenii sunt prea proști ca să își dea seama de ce face ea (ce-i drept, faptul că a lucrat acolo cât a lucrat e oarecum un exemplu bun de câți proști a reușit să ducă de nas – și sincer cu o pricepere de doi bani, e extrem de jenant pentru oamenii ăia). După ce am plecat de la firma respectivă și am scăpat de a-i mai vedea fața și a-i auzi vocea zilnic, am șters-o de la “prieteni” de pe Facebook. Acum văd că între timp a simțit nevoia să mă și blocheze.

Citeşte mai departe »

Vorbeam prin iulie despre un telefon ASUS care îmi cucerise inima și eram cât pe-aici să-l cumpăr, după ce în ultimul timp eram din ce în ce mai dezamăgit de Lumia 950. Singurul lucru care m-a oprit era camera, de la care de altfel nici nu aveam pretenție să se apropie de calitatea camerei de pe Lumia 950, cum nici nu aveam pretenția ca oricare alt telefon existent să ofere mai mult la capitolul ăsta.

Am aflat apoi că mai e puțin până va apărea noua gamă de telefoane de la ASUS și am așteptat să văd despre ce e vorba. Când le-au anunțat, am fost obsedat în stil tipic de noul flagship, ASUS Zenfone 4 Pro. Telefonul are toate specificațiile la care te-ai aștepta de la vârful unei game și e în mod specific comercializat ca un telefon cu o cameră fantastică. Pe hârtie, cel puțin, e impresionantă. Și am petrecut mult timp căutând zilnic orice fel de conținut legat de el, să văd cum arată, cum funcționează, și cel mai important, ce poze face. M-a agățat cu mare ușurință, asta fără să văd ce îi poate camera. Singurele lucruri care nu-mi plăceau erau senzorul de amprentă frontal și dimensiunile. Din experiență, senzorul de amprentă e mult mai convenabil când e pe spate, iar un telefon de dimensiunile alea e uneori inconfortabil.

Citeşte mai departe »

Am început acest blog când aveam 15 ani, în vacanța de dinaintea primului an de liceu. Nu aveam niciun plan și nu îmi doream un blog din vreun motiv anume, pur și simplu am fost curios, dar curiozitatea s-a transformat repede în pasiune, deși în general scriam tâmpenii tipice unui puști de 15 ani la vremea aia.

Prin intermediul blogului am cunoscut oameni noi, am creat prietenii, am cunoscut în perioada liceului multe fete datorită lui (cine-ar fi crezut?), am avut chiar și o relație de câțiva ani care și-a avut începuturile pe blog, am cunoscut și o oarecare popularitate în orășelul meu micuț pe care altfel nu aș fi avut-o, am învățat să scriu mai bine și să mă exprim mai bine, am învățat să fiu meticulos și atent la detalii, mi-am dezvoltat principii și valori cu care mă mândresc, m-a ajutat să îmi dezvolt creativitatea, mi-a oferit o mai bună înțelegere asupra lumii și a oamenilor din jur, m-a ajutat să mă descarc emoțional la nevoie și să mărturisesc lucruri pe care nu le-aș fi spus nimănui, am învățat să lucrez cu Photoshop, am învățat și puțin web design, și am învățat numeroase lucruri care m-au ajutat în carieră, printre multe altele.

Într-o măsură semnificativă, blogul a fost în ultimii 10 ani o ustensilă care mi-a permis să mă educ și să mă formez în feluri în care în lipsa lui nu cred că aș fi avut cum. Mi-a fost de-a lungul timpului o scăpare, o armă, un prieten, și de câteva ori dușman, dar întotdeauna a fost o parte importantă din mine, cum e și astăzi, mai mult ca niciodată.

Citeşte mai departe »

Acest articol face parte dintr-o serie de articole despre “Dumnezeu”, religie, și credincioși. Recomand citirea primelor părți trecute mai jos înainte de citirea acestui articol.

→ Gândurile mele despre “Dumnezeu”
→ Gândurile mele despre religie
→ Gânduri aleatorii despre “Dumnezeu” și religie
→ Eu și religia
→ Gânduri aleatorii despre “Dumnezeu” și religie – Partea a 2-a


Viața mea se învârte în jurul unei filozofii simple: dacă nu lași lumea un loc mai bun ca atunci când ai intrat în ea, ai trăit degeaba. Pentru mine, acesta e sensul vieții: să îmbunătățesc viețile celor din jurul meu și a celor care vor veni după mine.

Nu trebuie să fie lucruri mărețe, deși la asta aspir. Ca oameni de rând e mai realistic să sperăm la rezultate multe și mici din apropierea noastră, dar mi se pare important să aspirăm la mai mult de atât.

Dorința de a face bine poate lua multe forme; pentru mine, fără să fi ales eu asta, cel mai mare bine pe care vreau să-l fac e să contribui oricât pot la eliminarea religiei, a superstițiilor, în principiu a tuturor credințelor fără niciun sens care ne influențează viețile și lumea în care trăim. Consider că există mult mai mult rău ca urmare a credințelor religioase decât bine, iar orice bine rezultat în urma acestor credințe poate fără niciun dubiu să existe și în lipsa lor. Nu cred că există nici măcar un singur lucru bun care poate exista doar datorită credințelor religioase; nu există bine pe care să nu-l putem avea fără religie.

Citeşte mai departe »

 
 


2007 - 2018 | Ovidiu Avrămuș

DMS