Articole cu eticheta "copii"

Un cuplu își neglijează copilul de 10 luni (ei zic că avea probleme de sănătate) și acesta moare subnutrit și deshidratat. Deși ei zic că știau că are probleme de sănătate, părinții nu au consultat niciun medic și au lăsat sănătatea copilului să se deterioreze vizibil, până a murit. De ce? Păi religie și neîncredere în medicină și guvern, aparent. Au dat cu rugăciunea în problemele de sănătate ale copilului și acesta a murit.

Dumnezeu se ocupă de sănătatea tuturor, el decide ce și cum, îi va salva pe credincioși, bla bla bla. Ca de obicei. În caz că nu știți, e ceva ce se întâmplă destul de des, nici nu mai iau în seamă știrile astea când le văd. Dar de data asta mi-a sărit ceva în ochi.

Citeşte mai departe »

Recent mi-a sărit întâmplător un articol în ochi, de pe Cracked (știu, te duci acolo să râzi, dar poți să și înveți chestii). Era vorba despre pedofili și feluri în care nu înțelegem de fapt ce înseamnă pedofil și pedofilie. Citeam acolo cum un pedofil nu e neapărat o persoană care a abuzat sexual de un copil, așa cum o persoană care a abuzat sexual de un copil nu e neapărat un pedofil. Un pedofil nu e neapărat o persoană care a abuzat de un copil în exact același fel în care un heterosexual nu e neapărat un violator. Are sens perfect, e logic și simplu, dar am realizat că niciodată nu m-am gândit la asta, nu am “descoperit” eu asta pentru mine însumi. Și am început să citesc mai mult despre pedofilie.

Cred că în marea majoritate a cazurilor, aversiunea față de pedofili se datorează confuziei dintre pedofilie și abuz sexual, și o bună parte se mai datorează și slăbiciunii emoționale pe care o avem pentru copii (mai ales dacă avem copii), și doar gândul că cineva ar putea găsi plăcere în a întreprinde acte sexuale cu ei ne provoacă repulsie și implicit aversiune față de astfel de persoane. E de înțeles, dar întotdeauna sunt de părere că emoțiile nu trebuie neapărat să umbrească logica și gândirea obiectivă. Poți să simți ceva, fiindcă nu poți alege ce simți, și în același timp să alegi să-ți respecți judecata, ignorând emoțiile, și acționând într-un mod mai educat și obiectiv mai bun.

Citeşte mai departe »

Lucrând de acasă, am geamul deschis aproape în permanență, și în general după 11-12 încep să apară copiii pe stradă. În fiecare zi, timp de câteva ore, ascult copii jucându-se, și în mod surprinzător, nu mă deranjează, așa cum aș fi crezut înainte. Reușesc să mă concentrez cu zgomotul de fundal și câteodată chiar mă mai distrez ascultând ce mai zic copiii și ce se mai joacă.

Dar e un lucru la ei care mă scoate din sărite; e ceva ce am auzit de atâtea ori încât a început să mă zgârie pe creier, și anume Citeşte mai departe »

Adoram Crăciunul când eram mic; întotdeauna priveam cadourile de sub brad ca o comoară de dulciuri și jucării, nici nu știam de unde să încep, la ce să mă uit prima oară. Eram, ca majoritatea copiilor, complet investit emoțional în Crăciun. Îi scriam până și bilețele lui Moș Crăciun, ca să îi spun ce vreau să primesc. Chiar și lui Moș Nicolae îi scriam și din fericire, a păstrat mama câteva din bilețelele alea:

Am crezut în Moș Crăciun până la vârsta de 10 ani, poate mai târziu decât majoritatea copiilor. Deja aveam prieteni cărora părinții le spuseseră adevărul, alții care povesteau despre cum găsiseră cadourile ascunse în camera părinților, dar eu rămâneam încrezător că Moș Crăciun există; poate copiii ăia nu erau cuminți și la ei nu venea, fiind părinții obligați să îi ia locul. Nu știam cum să îmi împac convingerea cu mărturiile prietenilor, așa că în mare parte îi ignoram și rămâneam fericit într-o bulă de ignoranță. Spunând asta nu pot să nu mă gândesc la adulții care fac același lucru cu prietenul lor imaginar fiindcă nu le-a spus nimeni la momentul potrivit că nu există. Dacă părinții s-ar înțelege să își mintă copiii în continuare, câți adulți nu ar aștepta în fiecare an venirea lui Moș Crăciun?

Citeşte mai departe »

O fată în vârstă de 25 de ani, însărcinată, și-a luat cele trei fetițe de 3, 8, și 10 ani, și s-au aruncat în fața unui tren. Mama ei zice că ar fi suferit de depresie, fiind internată în trecut de două ori la un spital de psihiatrie.

Dar nu asta e știrea, nu asta e tragedia. Tragedia e că trăim într-o țară de oameni needucați și ignoranți care nu înțeleg gravitatea bolilor mintale, tragedia e că nici sistemul medical nu ia destul de în serios aceste boli, și din cauza asta se întâmplă lucruri de genul ăsta. Pentru că știm cu toții ce zice românul de rând la auzul a astfel de lucruri.

Asta zice.

Întâi pare să înțeleagă că acea persoana nu era în deplinătatea facultăților mintale, apoi folosește raționament pentru a condamna acțiunile unei persoane iraționale, iar în final era de fapt doar proastă.

Citeşte mai departe »

Când eram în liceu și toți cunoscuții erau adolescenți, Facebook era un loc deosebit de dramatic; probabil azi e și mai rău printre copiii de liceu, n-aș avea de unde să știu, din fericire.

Deși timpul trece și oamenii avansează în vârstă, unele mentalități rămân în trecut. Știți și voi despre cine vorbesc, că aveți și voi cunoștințe de genul ăsta, ori poate chiar sunteți genul ăsta de cunoștințe ale altora; oameni care par să fi rămas cu mintea în liceu, care se pupăcesc prin stickere cu partenerul și publică melodii triste și scriu mesaje deloc subtile atunci când se ceartă. Ideea nu e că ar trebui să te prefaci că ești altcumva doar de ochii lumii, ori chestii din-astea superficiale, ci pur și simplu mă uimește faptul că ai o vârstă și încă poți să te porți așa fără să te autosesizezi, să nu te simți tu penibil față de tine, independent de restul oamenilor, când publici un selfie în care te uiți la cameră ca și cum doar ce l-ai fi mâncat pe Van Damme la micul dejun, ori cu un aer misterios și o privire profundă, ca și cum țineai soarta lumii în balanță, ori când te pisicești într-o poză și te faci drăgălașă și sclipitoare ca o prințesică fandosită.

Citeşte mai departe »

Nu că n-aș mai fi vorbit în trecut despre cât de incompetenți și lipsiți de profesionalism sunt jurnaliștii noștri, dar am zis să mai adaug la grămadă.

“Drama unui brașovean la Londra: A rămas fără cei doi copii, care vor fi înfiați de o familie de homosexuali”, spune titlul unui articol de pe Adevărul. Problema nu e că pur și simplu li se iau copiii (motivul fiind neclar în articol), ci că acei copii vor ajunge la un cuplu de HOMOSEXUALI! Ptiu maică, doamne ferește! Dacă găsiți un ziar, UN SINGUR ziar românesc care a raportat “știrea” și nu a inclus în titlu faptul ca familia adoptivă e formată dintr-un cuplu de homosexuali, eu îmi mănânc pălăria. Pentru că plebei nu îi pasă că un oarecare de nu știu unde a făcut nu știu ce și acum i se iau copiii, dar dacă i se iau copiii și se dau mai departe unor HOMOSEXUALI, apăi fi-mi-ar scârbă, furcile sus, fi-r-ar ei ai dracu’ de nenorociți!

Chestiile de genul ăsta arată cât de înapoiați suntem. Articole de genul ăsta vedem extrem de des, doar că de obicei este vorba despre “cetățeni de etnie rromă”. Faptul că specificăm acolo etnia spune multe despre noi ca oameni, și despre autori ca jurnaliști. Serios acum, ce rahat învață tembelii ăștia la jurnalism?

» Scandal cu cuțite într-un bar, între un bărbat și un tânăr de etnie irelevantă

Circulă zilele astea pe Facebook o poză dintr-un manual de biologie de clasa a IV-a (cred) în care e descris actul sexual într-un detaliu care îl face pe melteanul de rând să se simtă inconfortabil. Prin urmare, revoltă! Cum se poate așa ceva, doamne ferește, vai nu-mi vine să cred!

Și ajungem la discuția despre educația sexuală în școli, știți voi, ca în țările civilizate. “Fragilitatea” vârstei pare a fi problema. Sunt curios câte informații despre sarcini din cadrul minorilor dețin cei care sunt împotriva educației sexuale în școli. Îmi imaginez că dacă spui că la 11 ani e prea devreme, te-ai documentat despre statistici și știi că nu este cazul să audă copiii chestiile astea de la 11 ani. Că oamenii ăștia care vor să introducă educația sexuală în școli o fac așa, aiurea, nu din nevoie, nu fiindcă ar considera asta benefic în urma studierii unor informații care indică asta.

Citeşte mai departe »

 
 


2007 - 2018 | Ovidiu Avrămuș

DMS