Articole cu eticheta "credinta"

→ Braşov: Bărbatul care şi-a ucis familia susţine că a făcut un bine soţiei şi copiilor şi că aceştia se află acum într-o lume mai bună; el a recunoscut că ocazional consuma cannabis
(Ultima parte a titlului e de o penibilitate cruntă, pentru că: 1. toți știm că nu marijuana e de vină, și 2. toți știm că nu e nevoie de droguri pentru ca o persoană religioasă să facă lucruri de genul ăsta. E doar o încercare penibilă de a schimba subiectul pericolului credințelor «reale» religioase cu cel al periculozității mult temutei marijuana.)

Am o curiozitate, o întrebare pentru aceia dintre voi care se au bine cu Iisus, ori alți vrăjitori din-ăștia. Vis-a-vis de uciderea acelor copii și a mamei lor, nu e literalmente un lucru bun? Presupunând că acum sunt în Rai, nu le-a făcut, într-adevăr, un bine? Cât timp nu erau persoane din viața ta cărora să le simți lipsa, nu ar trebui să te bucuri sincer pentru moartea lor, știind că acum ciocnesc pahare cu șampanie cu Freddie Mercury?

Întreb și eu.

Adoram Crăciunul când eram mic; întotdeauna priveam cadourile de sub brad ca o comoară de dulciuri și jucării, nici nu știam de unde să încep, la ce să mă uit prima oară. Eram, ca majoritatea copiilor, complet investit emoțional în Crăciun. Îi scriam până și bilețele lui Moș Crăciun, ca să îi spun ce vreau să primesc. Chiar și lui Moș Nicolae îi scriam și din fericire, a păstrat mama câteva din bilețelele alea:

Am crezut în Moș Crăciun până la vârsta de 10 ani, poate mai târziu decât majoritatea copiilor. Deja aveam prieteni cărora părinții le spuseseră adevărul, alții care povesteau despre cum găsiseră cadourile ascunse în camera părinților, dar eu rămâneam încrezător că Moș Crăciun există; poate copiii ăia nu erau cuminți și la ei nu venea, fiind părinții obligați să îi ia locul. Nu știam cum să îmi împac convingerea cu mărturiile prietenilor, așa că în mare parte îi ignoram și rămâneam fericit într-o bulă de ignoranță. Spunând asta nu pot să nu mă gândesc la adulții care fac același lucru cu prietenul lor imaginar fiindcă nu le-a spus nimeni la momentul potrivit că nu există. Dacă părinții s-ar înțelege să își mintă copiii în continuare, câți adulți nu ar aștepta în fiecare an venirea lui Moș Crăciun?

Citeşte mai departe »

De data asta am citit o carte pe care am primit-o cadou de la Jumătate și a fost prima oară când am citit o carte cu teme religioase, dar care nu e despre religie, ci despre ateism.

Scrisă de Tim Whitmarsh, care e profesor de cultură grecească la Universitatea Cambridge, ‘Battling the Gods: Atheism in the Ancient World’ este o istorie a ateismului din timpul Greciei antice și de la începuturile Imperiului Roman.

Cartea începe într-un timp în care dezbaterile intelectuale pe tema religiei și a zeilor erau ceva obișnuit și o activitate preferată a filozofilor. Trece prin perioade în care subiectul general al dezbaterilor era natura zeilor și a universului, începând ușor să apară filozofi care au dat naștere în dezbateri însăși ideii de a pune la îndoială existența zeilor. Culminează cu perioada în care romanii au început literalmente să impună creștinismul asupra oamenilor și să persecute ateii, împreună cu politeiștii (termen inventat în acea perioada a creșterii influenței creștinismului) și oricine altcineva nu adera la ideologia creștină catolică.

Citeşte mai departe »

Acest articol face parte dintr-o serie de articole despre “Dumnezeu”, religie, și credincioși. Recomand citirea primelor părți trecute mai jos înainte de citirea acestui articol.

→ Gândurile mele despre “Dumnezeu”
→ Gândurile mele despre religie
→ Gânduri aleatorii despre “Dumnezeu” și religie
→ Eu și religia
→ Gânduri aleatorii despre “Dumnezeu” și religie – Partea a 2-a


Viața mea se învârte în jurul unei filozofii simple: dacă nu lași lumea un loc mai bun ca atunci când ai intrat în ea, ai trăit degeaba. Pentru mine, acesta e sensul vieții: să îmbunătățesc viețile celor din jurul meu și a celor care vor veni după mine.

Nu trebuie să fie lucruri mărețe, deși la asta aspir. Ca oameni de rând e mai realistic să sperăm la rezultate multe și mici din apropierea noastră, dar mi se pare important să aspirăm la mai mult de atât.

Dorința de a face bine poate lua multe forme; pentru mine, fără să fi ales eu asta, cel mai mare bine pe care vreau să-l fac e să contribui oricât pot la eliminarea religiei, a superstițiilor, în principiu a tuturor credințelor fără niciun sens care ne influențează viețile și lumea în care trăim. Consider că există mult mai mult rău ca urmare a credințelor religioase decât bine, iar orice bine rezultat în urma acestor credințe poate fără niciun dubiu să existe și în lipsa lor. Nu cred că există nici măcar un singur lucru bun care poate exista doar datorită credințelor religioase; nu există bine pe care să nu-l putem avea fără religie.

Citeşte mai departe »

Așa cum spuneam ultima oară, am continuat lectura cu ‘The End of Faith’.

Pe scurt, Harris vorbește despre cât de irațională e credința în zei, toleranța nemeritată față de fundamentalismul religios, contribuția credincioșilor “moderați” la tragediile provocate de fundamentaliști, felul în care credincioșii sunt mult mai creduli în privința religiei comparat cu viața de zi cu zi, felul în care credința în zei afectează fiecare aspect al vieților noastre, și despre cum credința în supranatural (zei) întârzie progresul științific și contribuie la enorm de multă suferință ca urmare (aici era vorba despre medicină), printre multe altele.

Mai jos sunt câteva paragrafe pe care mi le-am notat. De data asta am avut un număr mai mare și nu le-am mai tradus eu, în schimb le-am primit în română prin bunăvoința lui Alexandru Anghel de la editura Herald, care le-a extras din varianta tradusă de el (Sfârșitul credinței: religie, teroare și viitorul rațiunii, editura Herald, București, 2016).

Citeşte mai departe »

Revenind la cărțile mele, am continuat cu subiectul religiei. Deși trebuia să citesc ‘The End of Faith’ a lui Sam Harris, au fost ceva probleme cu poșta și am început cu ‘Letter to a Christian Nation’, care este răspunsul lui la reacțiile și mesajele primite în urma publicării cărții ‘The End of Faith’.

E o carte scurtă în care explică cât de ilogice sunt criticile primite și argumentele folosite împotriva lui. Ca orice argument pe care-l poate da un credincios pentru existența divinității, vedem cât de simplu e de doborât dacă îl analizăm logic. Aflăm de asemenea că dintre cei care au răspuns negativ la cartea lui, cei mai răutăcioși și violenți sunt credincioșii, lucru care de altfel nu e surprinzător, știm și de la Richard Dawkins cu ce intensitate pot reacționa credincioșii pașnici și iubitori de “Dumnezeu”.

Citeşte mai departe »

Continuând pe drumul început cu ‘A Rulebook for Arguments’, următoarea carte pe care am citit-o este ‘Crimes Against Logic’, de Jamie Whyte, filozof din Noua Zeelandă.

Spre deosebire de ‘A Rulebook for Arguments’, ‘Crimes Against Logic’ nu se vrea un manual despre cum să gândești corect, ci oferă o discuție despre logica defectă și argumentele greșite folosite în general în societate, de la politicieni și jurnaliști, la credincioși și oameni obișnuiți.

Mi-a plăcut enorm cartea. Mi-a plăcut fiindcă am reușit să asociez ce am citit acolo cu situații reale și am învățat să identific mai bine anumite greșeli de logică ori argumente vagi pe care până acum nu le observam la fel de bine.

Mai jos am tradus câteva paragrafe pe care mi le-am notat:

Indicele lua în considerare factori precum veniturile net, costurile educației și cele medicale, și numărul celor ce dețin locuințe. La afirmație s-a răspuns, însă, cu ușurință:

Steve Schmidt, reprezentantul campaniei Bush, a respins indicele ca fiind o mișcare politică. “John Kerry a calculat că dacă vorbește de rău despre economie, îi va fi benefic din punct de vedere politic,” a zis el. (CBSNews.com, 11 aprilie 2004)

Steve Schmidt probabil avea dreptate că John Kerry urmărea să facă o afirmație care să îl ajute politic. La urma urmei, candida la președinție. Dar cum ar putea arăta asta că viața într-adevăr nu devenise mai grea pentru Americani în timpul președinției lui Bush?

Răspunsul lui Schmidt, deși genul de lucru pe care îl auzi întotdeauna, e absurd. Bine-nțeles că cei implicați într-o dezbatere vor să o câștige. Asta nu e suficient pentru a arăta că opiniile lor sunt false.

Citeşte mai departe »

Am văzut oameni cum se minunează când îi văd pe alții care cred că prin antenele de pe dubele alea de la proteste se manipulează masele psihotronic și îi controlează serviciile secrete și conspirații și Illuminati și noua ordine mondială și reptilieni extratereștri. Râd și se arată dezamăgiți că oamenii chiar cad în plasă unor astfel de aberații colosale, râd și de tipa aia mai bătrână, îmi scapă numele ei, cu identificarea din satelit a protestatarilor și radiațiile extreme de la telefoanele mobile, ale cărui posturi pe Facebook au devenit celebre în ultimele zile.

Și e amuzant.

E amuzant pentru că aceiași oameni care râd acum, de-a lungul vieților lor, au Citeşte mai departe »

 
 


2007 - 2018 | Ovidiu Avrămuș

DMS