Articole cu eticheta "depresie"

Abia prima carte citită pe anul ăsta e ‘The Noonday Demon: An Atlas of Depression’ a lui Andrew Solomon, care e exact ce se pretinde a fi: un atlas al depresiei. Cartea analizează în detaliu depresia în timpuri contemporane cât și de-a lungul istoriei, cauzele ei, potențiale remedii, medicamentoase sau nu, percepția ei în diverse culturi și efectele asupra oamenilor din acele culturi, și multe altele, în același timp și Solomon însuși suferind de depresie și oferind detalii intime despre această boală.

Pe scurt, e o carte fascinantă și înspăimântătoare în același timp. În România, specific, e genul de carte care dacă ar fi citită, chiar parțial, la scară largă, cred că ar avea efecte pozitive imense asupra oamenilor în ceea ce privește înțelegerea suferinței proprii, cat și a altora. Am citit în carte niște povești uimitoare ale unor oameni și mai uimitori, oameni care au trecut prin suferințe pe care mintea unei persoane obișnuite nici nu le poate concepe, oameni care au îndurat dureri pur și simplu inimaginabile. Despre o poveste personală și extrem de terifiantă a autorului chiar am scris odată, aici. Tot ce am citit a fost o excelentă sursă de introspecție, din mai multe puncte de vedere, și aș recomanda cartea oricui vrea să înțeleagă puțin mai bine oamenii din jur.

Citeşte mai departe »

În România, mai mult decât în alte părți, bolile mintale pentru omul de rând sunt un concept de domeniul științifico-fantasticului, foarte puțini oameni înțeleg ce înseamnă aceste boli și câtă teroare pot cauza pentru cei suferinzi. Pentru românul de rând, dacă nu poți vedea buba cu ochii, ea nu există. Ca să citez un amic, “ce pretenție să ai de la o țară unde locul în care sunt tratați oamenii cu boli mintale e numit «spital de nebuni»”? Ce-i drept, bolile mintale sunt mai greu de acceptat și de înțeles oriunde în lume, nu e tocmai greu de înțeles de ce, doar că situația în România în privința asta e pur și simplu înfiorătoare.

Oricât aș citi despre depresie, nu încetează să mă uimească efectele groaznice pe care le poate avea. Citesc acum ‘The Noonday Demon’ a lui Andrew Solomon și am tradus câteva paragrafe care cred că ar putea explica mai pe înțelesul tuturor ce poate însemna o boală mintală, în cazul ăsta depresia. Depresia e un spectru, se poate manifesta mai calm, în feluri mai greu de depistat, ori poate doborî complet (literalmente) un om de altfel sănătos fizic și fără antecedente remarcabile.

Citeşte mai departe »

O fată în vârstă de 25 de ani, însărcinată, și-a luat cele trei fetițe de 3, 8, și 10 ani, și s-au aruncat în fața unui tren. Mama ei zice că ar fi suferit de depresie, fiind internată în trecut de două ori la un spital de psihiatrie.

Dar nu asta e știrea, nu asta e tragedia. Tragedia e că trăim într-o țară de oameni needucați și ignoranți care nu înțeleg gravitatea bolilor mintale, tragedia e că nici sistemul medical nu ia destul de în serios aceste boli, și din cauza asta se întâmplă lucruri de genul ăsta. Pentru că știm cu toții ce zice românul de rând la auzul a astfel de lucruri.

Asta zice.

Întâi pare să înțeleagă că acea persoana nu era în deplinătatea facultăților mintale, apoi folosește raționament pentru a condamna acțiunile unei persoane iraționale, iar în final era de fapt doar proastă.

Citeşte mai departe »

A treia și ultima carte dintre cele dăruite Jumătății a fost ‘The Other Side of Silence: A Psychiatrist’s Memoir of Depression’ a lui Linda Gask, psihiatru și profesor la universitatea din Manchester.

Asemănător cu ‘An Unquiet Mind’, la care și face referire de câteva ori, cartea vorbește despre viața autorului cu povara depresiei. Spre deosebire de Jamison, Gask nu a “beneficiat” și de partea maniacală, și asta a contribuit la o viață mai dificilă și mai tristă, în opinia mea, după ce le-am memoriile amândurora.

Gask nu vorbește la fel de mult despre medicamente și în ansamblu mi s-a părut mai personală cartea decât ‘An Unquiet Mind’, dar nu e un lucru rău. Mi-a plăcut foarte mult că în fiecare capitol a scris despre cel puțin un pacient cu care s-a “confruntat” în cariera ei. Se concentrează mai mult și pe terapeuții care au ajutat-o (sau nu) și descrie diverse tratamente la care s-a supus, metodele folosite asupra ei, și metodele folosite de ea cu pacienții ei.

Citeşte mai departe »

A doua carte dintre cele dăruite Jumătății a fost ‘An Unquiet Mind: A Memoir of Moods and Madness’ de Kay Redfield Jamison, un psiholog și profesor de psihiatrie la Johns Hopkins University School of Medicine.

Jamison și-a dedicat o bună parte a carierei studiind psihoza maniaco-depresivă, sau cum e azi numită, tulburarea bipolară, tulburare de care și ea a suferit din tinerețe. În carte povestește despre viața ei cu boala, despre dificultățile pe care le-a întâmpinat, tratamentele pe care le-a luat, dificultatea în acceptarea tratamentelor atunci când propria ta minte lucrează împotriva ta, dar în final, și despre părțile pozitive ale bolii. Spre sfârșitul cărții, concluzionează că dacă ar avea de ales între o viață cu boala și una fără, ar alege boala.

Mi-a plăcut foarte mult să o citesc și am trecut mai repede prin ea decât prin cele de până acum, dar asta și fiindcă e mai puțin academică și mai mult personală.

Citeşte mai departe »

Luând o pauză de la calea pe care am pornit cu ultimele două cărți, am început să citesc niște cărți pe care i le-am făcut cadou Jumătății de ziua ei: trei cărți despre psihiatrie, depresie, și boli mintale în general (în caz că nu știați, am și o latură profund romantică).

Prima este ‘On Depression: Drugs, Diagnosis, and Despair in the Modern World’, de Nassir Ghaemi, un psihiatru american.

În ‘On Depression’, Ghaemi menționează și potențialele beneficii ale depresiei, cum ar fi o mai bună înțelegere a fericirii și a sinelui. Mi-a plăcut să citesc despre asta fiindcă și eu am cosiderat întotdeauna că propria mea perioadă critică din timpul liceului mi-a oferit, pe lângă suferință și disperare, niște lecții și abilități de reflectare pe care altfel nu știu dacă le-aș fi putut dobândi. În furtuna primei dragoste, și aia neîmplinită, am trecut prin dureri profunde și numeroase crize, unele despre care și acum doar eu știu, și care simt că au rămas într-un fel cu mine și până astăzi. Deși ăsta nu e mereu un lucru bun, am fost întotdeauna recunoscător durerii de atunci și nu știu ce fel de persoană aș fi azi fără acea durere în trecut, dar îmi imaginez, bazat pe valorile și ideologiile mele de acum, că aș fi o variantă inferioară actualului eu, chiar dacă aș fi probabil puțin mai pozitiv.

Citeşte mai departe »

L-am descoperit recent pe Andrew Solomon, nici nu mai știu cum, dar ideea e că m-am îndrăgostit de el. Vorbește despre niște chestii care pentru unii dintre voi poate vor însemna foarte mult, iar pentru alții mai puțin. Indiferent de experiențele personale, oricine îi urmărește discursurile poate avea de câștigat.

Am inclus și subtitrare în română la ele, dar nu știu cât de grozavă e.

Acum ceva timp spuneam asta:

Cât despre paradele alea, personal, și mie mi se par stupide și de prost gust, dar mă limitez la a avea o părere despre un eveniment, nu îmi afectează părerea vis-a-vis de discriminarea unor oameni pentru felul în care s-au născut. Comportamentul ăla extravagant e un rezultat al discriminării, îmi e greu să îl condamn pe deplin fiindcă îmi imaginez cum e să fii homosexual, mai ales în România, dar nu știu ce efecte are acea discriminare asupra unei persoane, nu îi condamn pentru că se afișează atât de “in your face”, e un deget mijlociu pentru homofobii dintr-o societate care îi asuprește. De acord că paradele alea sunt lucruri “care nu-și au locul într-o societate funcțională”, dar asta fiindcă într-o societate funcțională, homosexualii nu ar fi discriminați și nu ar avea de ce să facă chestiile alea, așa că problema nu e cu homosexualii, ci cu homofobii. Ei sunt rădăcina problemei, din cauza lor au loc parade de genul ăla. – Homofobia

La minutul 13:32 din al doilea film, mi s-a confirmat părerea și m-am bucurat enorm că am învățat o chestie despre oamenii ăștia pe care doar o bănuiam. E o portiță de înțelegere neprețuită către lumea lor.

Pentru doritori, mai are un discurs despre cum e să crești copii fundamental diferiți de tine: → Love, no matter what (trebuie schimbată limba subtitrării manual)

 
 


2007 - 2018 | Ovidiu Avrămuș

DMS