Articole cu eticheta "depresie"

O fată în vârstă de 25 de ani, însărcinată, și-a luat cele trei fetițe de 3, 8, și 10 ani, și s-au aruncat în fața unui tren. Mama ei zice că ar fi suferit de depresie, fiind internată în trecut de două ori la un spital de psihiatrie.

Dar nu asta e știrea, nu asta e tragedia. Tragedia e că trăim într-o țară de oameni needucați și ignoranți care nu înțeleg gravitatea bolilor mintale, tragedia e că nici sistemul medical nu ia destul de în serios aceste boli, și din cauza asta se întâmplă lucruri de genul ăsta. Pentru că știm cu toții ce zice românul de rând la auzul a astfel de lucruri.

Asta zice.

Întâi pare să înțeleagă că acea persoana nu era în deplinătatea facultăților mintale, apoi folosește raționament pentru a condamna acțiunile unei persoane iraționale, iar în final era de fapt doar proastă.

Citeşte mai departe »

A treia și ultima carte dintre cele dăruite Jumătății a fost ‘The Other Side of Silence: A Psychiatrist’s Memoir of Depression’ a lui Linda Gask, psihiatru și profesor la universitatea din Manchester.

Asemănător cu ‘An Unquiet Mind’, la care și face referire de câteva ori, cartea vorbește despre viața autorului cu povara depresiei. Spre deosebire de Jamison, Gask nu a “beneficiat” și de partea maniacală, și asta a contribuit la o viață mai dificilă și mai tristă, în opinia mea, după ce le-am memoriile amândurora.

Gask nu vorbește la fel de mult despre medicamente și în ansamblu mi s-a părut mai personală cartea decât ‘An Unquiet Mind’, dar nu e un lucru rău. Mi-a plăcut foarte mult că în fiecare capitol a scris despre cel puțin un pacient cu care s-a “confruntat” în cariera ei. Se concentrează mai mult și pe terapeuții care au ajutat-o (sau nu) și descrie diverse tratamente la care s-a supus, metodele folosite asupra ei, și metodele folosite de ea cu pacienții ei.

Citeşte mai departe »

A doua carte dintre cele dăruite Jumătății a fost ‘An Unquiet Mind: A Memoir of Moods and Madness’ de Kay Redfield Jamison, un psiholog și profesor de psihiatrie la Johns Hopkins University School of Medicine.

Jamison și-a dedicat o bună parte a carierei studiind psihoza maniaco-depresivă, sau cum e azi numită, tulburarea bipolară, tulburare de care și ea a suferit din tinerețe. În carte povestește despre viața ei cu boala, despre dificultățile pe care le-a întâmpinat, tratamentele pe care le-a luat, dificultatea în acceptarea tratamentelor atunci când propria ta minte lucrează împotriva ta, dar în final, și despre părțile pozitive ale bolii. Spre sfârșitul cărții, concluzionează că dacă ar avea de ales între o viață cu boala și una fără, ar alege boala.

Mi-a plăcut foarte mult să o citesc și am trecut mai repede prin ea decât prin cele de până acum, dar asta și fiindcă e mai puțin academică și mai mult personală.

Citeşte mai departe »

Luând o pauză de la calea pe care am pornit cu ultimele două cărți, am început să citesc niște cărți pe care i le-am făcut cadou Jumătății de ziua ei: trei cărți despre psihiatrie, depresie, și boli mintale în general (în caz că nu știați, am și o latură profund romantică).

Prima este ‘On Depression: Drugs, Diagnosis, and Despair in the Modern World’, de Nassir Ghaemi, un psihiatru american.

În ‘On Depression’, Ghaemi menționează și potențialele beneficii ale depresiei, cum ar fi o mai bună înțelegere a fericirii și a sinelui. Mi-a plăcut să citesc despre asta fiindcă și eu am cosiderat întotdeauna că propria mea perioadă critică din timpul liceului mi-a oferit, pe lângă suferință și disperare, niște lecții și abilități de reflectare pe care altfel nu știu dacă le-aș fi putut dobândi. În furtuna primei dragoste, și aia neîmplinită, am trecut prin dureri profunde și numeroase crize, unele despre care și acum doar eu știu, și care simt că au rămas într-un fel cu mine și până astăzi. Deși ăsta nu e mereu un lucru bun, am fost întotdeauna recunoscător durerii de atunci și nu știu ce fel de persoană aș fi azi fără acea durere în trecut, dar îmi imaginez, bazat pe valorile și ideologiile mele de acum, că aș fi o variantă inferioară actualului eu, chiar dacă aș fi probabil puțin mai pozitiv.

Citeşte mai departe »

L-am descoperit recent pe Andrew Solomon, nici nu mai știu cum, dar ideea e că m-am îndrăgostit de el. Vorbește despre niște chestii care pentru unii dintre voi poate vor însemna foarte mult, iar pentru alții mai puțin. Indiferent de experiențele personale, oricine îi urmărește discursurile poate avea de câștigat.

Am inclus și subtitrare în română la ele, dar nu știu cât de grozavă e.

Acum ceva timp spuneam asta:

Cât despre paradele alea, personal, și mie mi se par stupide și de prost gust, dar mă limitez la a avea o părere despre un eveniment, nu îmi afectează părerea vis-a-vis de discriminarea unor oameni pentru felul în care s-au născut. Comportamentul ăla extravagant e un rezultat al discriminării, îmi e greu să îl condamn pe deplin fiindcă îmi imaginez cum e să fii homosexual, mai ales în România, dar nu știu ce efecte are acea discriminare asupra unei persoane, nu îi condamn pentru că se afișează atât de “in your face”, e un deget mijlociu pentru homofobii dintr-o societate care îi asuprește. De acord că paradele alea sunt lucruri “care nu-și au locul într-o societate funcțională”, dar asta fiindcă într-o societate funcțională, homosexualii nu ar fi discriminați și nu ar avea de ce să facă chestiile alea, așa că problema nu e cu homosexualii, ci cu homofobii. Ei sunt rădăcina problemei, din cauza lor au loc parade de genul ăla. – Homofobia

La minutul 13:32 din al doilea film, mi s-a confirmat părerea și m-am bucurat enorm că am învățat o chestie despre oamenii ăștia pe care doar o bănuiam. E o portiță de înțelegere neprețuită către lumea lor.

Pentru doritori, mai are un discurs despre cum e să crești copii fundamental diferiți de tine: → Love, no matter what (trebuie schimbată limba subtitrării manual)

Publicat cu parolă pe 13.11.2014.
Parola scoasă pe 08.08.2017.

Mă întreb îngrozit ce ar însemna acest eșec pentru mine și starea în care mă va lăsa dacă se va întâmpla. Mă întreb dacă mi-a mai rămas destulă putere să trec cu bine peste asta, ori dacă mă va deșira complet. Nu mi-a fost în viața mea atât de frică cât îmi e acum, mi se face rău și simt cum mă lasă genunchii, o atingere doar și mă voi prăbuși. Nu mi-a fost niciodată atât de frică pentru mine și viața mea fiindcă niciodată nu am greșit cum am greșit acum. Stau și mă întreb ce se va întâmpla cu mine, ce voi deveni, dacă orice altceva decât praf în vânt. În loc să mă motiveze această frică, mai mult mă demoralizează fiindcă pare o situație atât de lipsită de speranță, m-am afundat atât în groapă încât nici nu mai văd cerul, tot ce îmi vine să fac e să mă întind pe spate și să îmi doresc un sfârșit cât mai rapid. Tot optimismul și toată încrederea de odată par acum doar amăgiri prostești. Mai e puțin timp până totul va lua sfârșit și simt că atunci când va veni momentul, și eu voi lua sfârșit.

Și e vina mea.

Publicat cu parolă pe 02.01.2013.
Parola scoasă pe 08.08.2017.

Pentru prima oară, galeria și cele 3 bloguri nu sunt destul. Am nevoie de o metodă mai… nu știu, mai rapidă și mai zgomotoasă prin care să mă exprim, îmi trebuie un loc unde să pot țipa, să pot reda cât mai brutal și precis ce simt.

Ce deprimant, sunt total debusolat…

 
 


2007 - 2017 | Ovidiu Avrămuş

DMS