Articole cu eticheta "psihologie"

Recent mi-a sărit întâmplător un articol în ochi, de pe Cracked (știu, te duci acolo să râzi, dar poți să și înveți chestii). Era vorba despre pedofili și feluri în care nu înțelegem de fapt ce înseamnă pedofil și pedofilie. Citeam acolo cum un pedofil nu e neapărat o persoană care a abuzat sexual de un copil, așa cum o persoană care a abuzat sexual de un copil nu e neapărat un pedofil. Un pedofil nu e neapărat o persoană care a abuzat de un copil în exact același fel în care un heterosexual nu e neapărat un violator. Are sens perfect, e logic și simplu, dar am realizat că niciodată nu m-am gândit la asta, nu am “descoperit” eu asta pentru mine însumi. Și am început să citesc mai mult despre pedofilie.

Cred că în marea majoritate a cazurilor, aversiunea față de pedofili se datorează confuziei dintre pedofilie și abuz sexual, și o bună parte se mai datorează și slăbiciunii emoționale pe care o avem pentru copii (mai ales dacă avem copii), și doar gândul că cineva ar putea găsi plăcere în a întreprinde acte sexuale cu ei ne provoacă repulsie și implicit aversiune față de astfel de persoane. E de înțeles, dar întotdeauna sunt de părere că emoțiile nu trebuie neapărat să umbrească logica și gândirea obiectivă. Poți să simți ceva, fiindcă nu poți alege ce simți, și în același timp să alegi să-ți respecți judecata, ignorând emoțiile, și acționând într-un mod mai educat și obiectiv mai bun.

Citeşte mai departe »

Vorbeam recent despre anumite comportamente scârboase în mediul online și voiam să aprofundez puțin subiectul.

Vreau să vorbesc despre selfie-uri. Când publici un selfie, nu o faci ca să ții lumea la curent cu aspectul meclei tale. O faci fiindcă probabil ai făcut numeroase selfie-uri, ai ales unul în care ți s-a părut că arăți cel mai bine, că ai avut cel mai drăguț zâmbet fals, eventual l-ai mai prelucrat un pic, și apoi l-ai publicat. De ce? Pur și simplu? Fără motiv? Ori pentru că râvnești după atenția și aprecierile celorlalți? Poate pur și simplu crezi că arăți bine, ai ieșit bine în poză, și vrei să vadă și alții cât de bine arăți tu. Chestie care nu e tocmai deplasată, e de fapt ceva normal; până la un punct.

Citeşte mai departe »

A treia și ultima carte dintre cele dăruite Jumătății a fost ‘The Other Side of Silence: A Psychiatrist’s Memoir of Depression’ a lui Linda Gask, psihiatru și profesor la universitatea din Manchester.

Asemănător cu ‘An Unquiet Mind’, la care și face referire de câteva ori, cartea vorbește despre viața autorului cu povara depresiei. Spre deosebire de Jamison, Gask nu a “beneficiat” și de partea maniacală, și asta a contribuit la o viață mai dificilă și mai tristă, în opinia mea, după ce le-am memoriile amândurora.

Gask nu vorbește la fel de mult despre medicamente și în ansamblu mi s-a părut mai personală cartea decât ‘An Unquiet Mind’, dar nu e un lucru rău. Mi-a plăcut foarte mult că în fiecare capitol a scris despre cel puțin un pacient cu care s-a “confruntat” în cariera ei. Se concentrează mai mult și pe terapeuții care au ajutat-o (sau nu) și descrie diverse tratamente la care s-a supus, metodele folosite asupra ei, și metodele folosite de ea cu pacienții ei.

Citeşte mai departe »

A doua carte dintre cele dăruite Jumătății a fost ‘An Unquiet Mind: A Memoir of Moods and Madness’ de Kay Redfield Jamison, un psiholog și profesor de psihiatrie la Johns Hopkins University School of Medicine.

Jamison și-a dedicat o bună parte a carierei studiind psihoza maniaco-depresivă, sau cum e azi numită, tulburarea bipolară, tulburare de care și ea a suferit din tinerețe. În carte povestește despre viața ei cu boala, despre dificultățile pe care le-a întâmpinat, tratamentele pe care le-a luat, dificultatea în acceptarea tratamentelor atunci când propria ta minte lucrează împotriva ta, dar în final, și despre părțile pozitive ale bolii. Spre sfârșitul cărții, concluzionează că dacă ar avea de ales între o viață cu boala și una fără, ar alege boala.

Mi-a plăcut foarte mult să o citesc și am trecut mai repede prin ea decât prin cele de până acum, dar asta și fiindcă e mai puțin academică și mai mult personală.

Citeşte mai departe »

Luând o pauză de la calea pe care am pornit cu ultimele două cărți, am început să citesc niște cărți pe care i le-am făcut cadou Jumătății de ziua ei: trei cărți despre psihiatrie, depresie, și boli mintale în general (în caz că nu știați, am și o latură profund romantică).

Prima este ‘On Depression: Drugs, Diagnosis, and Despair in the Modern World’, de Nassir Ghaemi, un psihiatru american.

În ‘On Depression’, Ghaemi menționează și potențialele beneficii ale depresiei, cum ar fi o mai bună înțelegere a fericirii și a sinelui. Mi-a plăcut să citesc despre asta fiindcă și eu am cosiderat întotdeauna că propria mea perioadă critică din timpul liceului mi-a oferit, pe lângă suferință și disperare, niște lecții și abilități de reflectare pe care altfel nu știu dacă le-aș fi putut dobândi. În furtuna primei dragoste, și aia neîmplinită, am trecut prin dureri profunde și numeroase crize, unele despre care și acum doar eu știu, și care simt că au rămas într-un fel cu mine și până astăzi. Deși ăsta nu e mereu un lucru bun, am fost întotdeauna recunoscător durerii de atunci și nu știu ce fel de persoană aș fi azi fără acea durere în trecut, dar îmi imaginez, bazat pe valorile și ideologiile mele de acum, că aș fi o variantă inferioară actualului eu, chiar dacă aș fi probabil puțin mai pozitiv.

Citeşte mai departe »

‘Why We Believe in God(s): A Concise Guide to the Science of Faith’ e scrisă de J. Anderson Thomson, un psihiatru american renumit, și studiază credința din punct de vedere psihologic. Asemănător cu ‘Everybody Is Wrong About God’ (pe care a și inspirat-o parțial), explică pe scurt de ce credem în supranatural.

Ca de obicei, o recomand oricui interesat de subiect. Are ceva de oferit pentru toată lumea, indiferent de credințe.

Citeşte mai departe »

everybody-is-wrong-about-godSpre deosebire de ‘The God Delusion’ și alte cărți asemănătoare, ‘Everybody Is Wrong About God’ nu dezbate existența lui “Dumnezeu”, ba chiar menționează autorul că i s-ar părea o pierdere de timp să discute despre asta fiindcă orice argument pentru teism a fost de mult “doborât”. Lindsay abordează religia dintr-un alt punct de vedere, și anume din perspectiva nevoilor psihologice și sociale ale credincioșilor. Pe scurt, explică de ce atunci când cineva spune că crede în “Dumnezeu”, de fapt spune că are anumite nevoi pe care nu știe cum altcumva să le satisfacă, cum ar fi nevoia de control asupra vieții sale și a evenimentelor din ea. Când cineva nu poate accepta natura aleatorie a vieții și neputința omului în marea schemă a lucrurilor, are nevoie să simtă că este într-o oarecare măsură în control.

Un exemplu de cum “Dumnezeu” ajută credinciosul să se simtă în control e rugăciunea; pus față în față cu adversitatea, credinciosul se roagă, și chiar dacă nu rezolvă el în mod direct problema, simte că face ceva înspre finalul dorit cerând ajutorul unei figuri părintești atotputernice care îl iubește și vrea să îl ajute. Lipsa zeului binevoitor l-ar lăsa singur și neajutorat în fața provocărilor vieții. Ăsta nu e totuși un argument pentru credință și nu susține ideea că credința e un lucru bun; e un argument pentru a găsi alte lucruri din care să ne tragem puterea, lucruri ancorate în lumea reală, și a nu mai apela la mitologie și credințe nefondate pentru a ne satisface nevoile.

Citeşte mai departe »

L-am descoperit recent pe Andrew Solomon, nici nu mai știu cum, dar ideea e că m-am îndrăgostit de el. Vorbește despre niște chestii care pentru unii dintre voi poate vor însemna foarte mult, iar pentru alții mai puțin. Indiferent de experiențele personale, oricine îi urmărește discursurile poate avea de câștigat.

Am inclus și subtitrare în română la ele, dar nu știu cât de grozavă e.

Acum ceva timp spuneam asta:

Cât despre paradele alea, personal, și mie mi se par stupide și de prost gust, dar mă limitez la a avea o părere despre un eveniment, nu îmi afectează părerea vis-a-vis de discriminarea unor oameni pentru felul în care s-au născut. Comportamentul ăla extravagant e un rezultat al discriminării, îmi e greu să îl condamn pe deplin fiindcă îmi imaginez cum e să fii homosexual, mai ales în România, dar nu știu ce efecte are acea discriminare asupra unei persoane, nu îi condamn pentru că se afișează atât de “in your face”, e un deget mijlociu pentru homofobii dintr-o societate care îi asuprește. De acord că paradele alea sunt lucruri “care nu-și au locul într-o societate funcțională”, dar asta fiindcă într-o societate funcțională, homosexualii nu ar fi discriminați și nu ar avea de ce să facă chestiile alea, așa că problema nu e cu homosexualii, ci cu homofobii. Ei sunt rădăcina problemei, din cauza lor au loc parade de genul ăla. – Homofobia

La minutul 13:32 din al doilea film, mi s-a confirmat părerea și m-am bucurat enorm că am învățat o chestie despre oamenii ăștia pe care doar o bănuiam. E o portiță de înțelegere neprețuită către lumea lor.

Pentru doritori, mai are un discurs despre cum e să crești copii fundamental diferiți de tine: → Love, no matter what (trebuie schimbată limba subtitrării manual)

 
 


2007 - 2018 | Ovidiu Avrămuș

DMS