Articole cu eticheta "suferinta"

Oana Mardare zice după ce a fost trimisă forțat la plimbare că nu înțelege “multe dintre lucrurile care se întâmplă în jurul [ei]”. Și e amuzant să vezi oamenii ca ea cum se zbat să înțeleagă că trăiesc într-o lume plină de suferință și nedreptate. E amuzant, că pentru cât sunt ei de vehemenți în discursul lor despre drepturi egale și pace și nu-știu-ce, ei abia acum intră în contact cu lumea asta; o văd pentru prima oară când se ridică problema homosexualilor. Ei acum încep să fie tristuți că omuleții răi ies și strigă lucruri urâte în stradă, habar n-au cum e să trăiești în lumea asta și să-ți macini sufletul timp de ani de zile până îți schimbă esența umană. Sunt ca niște copii mici care descoperă bătăușii pentru prima oară și simpla informație că există îi incapacitează.

Și e drăguț; e drăguț fiindcă încă nu înțeleg pe deplin noua lume pe care au descoperit-o și au impresia că pot schimba lucrurile comportându-se ca niște hipioți pacifiști. Eu îi ignor pe ăștia. Cum au zis de “pace” sau “dialog/comunicare”, am încetat să mai ascult; că e clar că nu înțeleg lumea și oamenii din ea. Îi las în pace, să se agite ca să se simtă ei bine și să își descarce energia. Poate se vor deștepta cu timpul și vor fi și ei zdrobiți sub întunericul lumii.

Am auzit probabil de o mie de ori ‘Domnișoară, domnișoară’ al lui Smiley până acum, așa cum e în general cu orice hit de care te saturi fie că îți place sau nu și vrei sau nu să îl asculți. N-am fost prea atent la versuri și cu excepția refrenului nu prea știam ce spune el pe-acolo. Mai prinsesem partea cu lăsatul fără serviciu și nu înțelegeam ce are Smiley cu femeile puternice și independente care-și clădesc cariera prin propriile forțe, până când am văzut întâmplător videoclipul și am realizat că aia era de fapt o prostituată.

Citeşte mai departe »

Mențiune: absolut tot ce am scris mai jos se aplică și subiectului homofobilor care vor persecutarea (pentru că exact asta este) legislativă a homosexualilor.

Mi se pare că manifestațiile recente împotriva avortului sunt un exemplu concret de cât de needucați și de cât de rezistenți la educație suntem; pentru că adevărul e extrem de ușor accesibil majorității dintre noi și dintre cei care au luat parte la acele manifestații, dar suntem atât de fixați pe ideile preconcepute pe care le avem încât nici măcar nu acceptăm posibilitatea că ne-am putea înșela, nici măcar pentru o secundă, cât să ne propunem, pentru noi înșine, din dorința de a înțelege lumea mai bine și a fi oameni inteligenți, să căutăm adevărul.

Refuzăm să punem la îndoială lucrurile pe care credem că le cunoaștem și fără portița asta, fără acceptarea doar a posibilității că adevărul ar putea fi altul decât cel în care credem, literalmente nu există posibilitatea să avansăm. Intelectual rămânem primitivi, și preferăm asta, fiindcă necesită cel mai puțin efort. E mare lucru, aparent, să renunți la niște idei pe care le-ai acceptat deja. Cu toate astea, toți ne dorim o lume mai bună și pretindem că luptăm pentru una, dar când ni se explică greșelile pe care le facem și cum contribuim de fapt la degradarea societății, devenim defensivi și acuzăm criticii de imoralitate. Orice raționament simplu și de bun simț reușim să-l ignorăm și chiar să ne convingem că e de fapt aberant, când în mod clar, ca 2+2=4, ne înșelăm.

Citeşte mai departe »

Legat de ce spuneam recent despre Bendeac, cum că ar fi un cretin dornic de atenție. Citeam în ‘The Other Side of Silence’ despre fratele autorului care suferea de tulburări obsesiv compulsive. Am tradus un pasaj din carte:

“Pleacă și lasă-mă în pace”, a țipat.
“Spune-mi”, mă rugam de el într-un efort de a înțelege.
“Prea multe cute.” Replicile lui erau de obicei mormăite sau aruncate printre lacrimi.
Am încercat să insist, “O să întârziem.”
“Nu-mi pasă! Lasă-mă în pace.”
Își rupea hainele în crize de frustrare încercând să se îmbrace. Apoi, seara, stătea în întuneric lângă patul lui timp de ore întregi înainte să se pună în el, fiindcă era ceva greșit în execuția ritualului complex de culcare pe care nu-l putea explica în cuvinte.
Asta l-a disperat pe tata, “Alan, te rog încearcă să te îmbraci, fiule.”
“Nu, nu pot.”
“Ray, e aproape miezul nopții”, îl implora mama din ușa dormitorului.
“Lasă-l. Lasă-l să stea acolo și stinge lumina”, îl implora.
Îi vedeam silueta, așezat lângă pat dar incapabil să se urce în el, împietrit, imobilizat. Apoi auzeam ușa trântind și plânsete dinăuntru. Într-un final, tata se retrăgea și el în dormitorul și în patul lui, copleșit de dezamăgire și furie. Au trecut mulți ani până fratele meu a fost în sfârșit diagnosticat cu tulburări obsesiv compulsive.

Imaginează-ți că ăla e copilul tău, suferința prin care trece, suferința prin care treci tu ca părinte și viața pe care o are copilul tău, apoi imaginează-ți că îl vezi pe Bendeac cum spune chicotind că el are OCD fiindcă îi plac lucrurile sale aranjate într-un anumit fel.

Nu-ți vine să dobori cerul în capul lui?

A doua carte dintre cele dăruite Jumătății a fost ‘An Unquiet Mind: A Memoir of Moods and Madness’ de Kay Redfield Jamison, un psiholog și profesor de psihiatrie la Johns Hopkins University School of Medicine.

Jamison și-a dedicat o bună parte a carierei studiind psihoza maniaco-depresivă, sau cum e azi numită, tulburarea bipolară, tulburare de care și ea a suferit din tinerețe. În carte povestește despre viața ei cu boala, despre dificultățile pe care le-a întâmpinat, tratamentele pe care le-a luat, dificultatea în acceptarea tratamentelor atunci când propria ta minte lucrează împotriva ta, dar în final, și despre părțile pozitive ale bolii. Spre sfârșitul cărții, concluzionează că dacă ar avea de ales între o viață cu boala și una fără, ar alege boala.

Mi-a plăcut foarte mult să o citesc și am trecut mai repede prin ea decât prin cele de până acum, dar asta și fiindcă e mai puțin academică și mai mult personală.

Citeşte mai departe »

Luând o pauză de la calea pe care am pornit cu ultimele două cărți, am început să citesc niște cărți pe care i le-am făcut cadou Jumătății de ziua ei: trei cărți despre psihiatrie, depresie, și boli mintale în general (în caz că nu știați, am și o latură profund romantică).

Prima este ‘On Depression: Drugs, Diagnosis, and Despair in the Modern World’, de Nassir Ghaemi, un psihiatru american.

În ‘On Depression’, Ghaemi menționează și potențialele beneficii ale depresiei, cum ar fi o mai bună înțelegere a fericirii și a sinelui. Mi-a plăcut să citesc despre asta fiindcă și eu am cosiderat întotdeauna că propria mea perioadă critică din timpul liceului mi-a oferit, pe lângă suferință și disperare, niște lecții și abilități de reflectare pe care altfel nu știu dacă le-aș fi putut dobândi. În furtuna primei dragoste, și aia neîmplinită, am trecut prin dureri profunde și numeroase crize, unele despre care și acum doar eu știu, și care simt că au rămas într-un fel cu mine și până astăzi. Deși ăsta nu e mereu un lucru bun, am fost întotdeauna recunoscător durerii de atunci și nu știu ce fel de persoană aș fi azi fără acea durere în trecut, dar îmi imaginez, bazat pe valorile și ideologiile mele de acum, că aș fi o variantă inferioară actualului eu, chiar dacă aș fi probabil puțin mai pozitiv.

Citeşte mai departe »

Ce faci când ești o persoană neinteresantă și simți că nu ți se acordă destulă atenție? Inventezi suferință și exagerezi aspecte banale ale personalității tale.

Și așa banalizezi ceva ce pentru unii e o reală suferință. În timp ce oameni care suferă de tulburări obsesiv-compulsive se chinuie să funcționeze și să ducă vieți normale, oameni ca Mihai Bendeac zic “hihi, îmi plac pixurile verzi să stea la pixuri verzi, am OCD și e drăguț”. E ignorant față de chinurile altora și mizerabil pentru că se folosește de asta pentru a atrage simpatie și Like-uri pe Facebook.

Citeşte mai departe »

 
 


2007 - 2017 | Ovidiu Avrămuş

DMS