Articole cu eticheta "tristete"

În România, mai mult decât în alte părți, bolile mintale pentru omul de rând sunt un concept de domeniul științifico-fantasticului, foarte puțini oameni înțeleg ce înseamnă aceste boli și câtă teroare pot cauza pentru cei suferinzi. Pentru românul de rând, dacă nu poți vedea buba cu ochii, ea nu există. Ca să citez un amic, “ce pretenție să ai de la o țară unde locul în care sunt tratați oamenii cu boli mintale e numit «spital de nebuni»”? Ce-i drept, bolile mintale sunt mai greu de acceptat și de înțeles oriunde în lume, nu e tocmai greu de înțeles de ce, doar că situația în România în privința asta e pur și simplu înfiorătoare.

Oricât aș citi despre depresie, nu încetează să mă uimească efectele groaznice pe care le poate avea. Citesc acum ‘The Noonday Demon’ a lui Andrew Solomon și am tradus câteva paragrafe care cred că ar putea explica mai pe înțelesul tuturor ce poate însemna o boală mintală, în cazul ăsta depresia. Depresia e un spectru, se poate manifesta mai calm, în feluri mai greu de depistat, ori poate doborî complet (literalmente) un om de altfel sănătos fizic și fără antecedente remarcabile.

Citeşte mai departe »

A treia și ultima carte dintre cele dăruite Jumătății a fost ‘The Other Side of Silence: A Psychiatrist’s Memoir of Depression’ a lui Linda Gask, psihiatru și profesor la universitatea din Manchester.

Asemănător cu ‘An Unquiet Mind’, la care și face referire de câteva ori, cartea vorbește despre viața autorului cu povara depresiei. Spre deosebire de Jamison, Gask nu a “beneficiat” și de partea maniacală, și asta a contribuit la o viață mai dificilă și mai tristă, în opinia mea, după ce le-am memoriile amândurora.

Gask nu vorbește la fel de mult despre medicamente și în ansamblu mi s-a părut mai personală cartea decât ‘An Unquiet Mind’, dar nu e un lucru rău. Mi-a plăcut foarte mult că în fiecare capitol a scris despre cel puțin un pacient cu care s-a “confruntat” în cariera ei. Se concentrează mai mult și pe terapeuții care au ajutat-o (sau nu) și descrie diverse tratamente la care s-a supus, metodele folosite asupra ei, și metodele folosite de ea cu pacienții ei.

Citeşte mai departe »

A doua carte dintre cele dăruite Jumătății a fost ‘An Unquiet Mind: A Memoir of Moods and Madness’ de Kay Redfield Jamison, un psiholog și profesor de psihiatrie la Johns Hopkins University School of Medicine.

Jamison și-a dedicat o bună parte a carierei studiind psihoza maniaco-depresivă, sau cum e azi numită, tulburarea bipolară, tulburare de care și ea a suferit din tinerețe. În carte povestește despre viața ei cu boala, despre dificultățile pe care le-a întâmpinat, tratamentele pe care le-a luat, dificultatea în acceptarea tratamentelor atunci când propria ta minte lucrează împotriva ta, dar în final, și despre părțile pozitive ale bolii. Spre sfârșitul cărții, concluzionează că dacă ar avea de ales între o viață cu boala și una fără, ar alege boala.

Mi-a plăcut foarte mult să o citesc și am trecut mai repede prin ea decât prin cele de până acum, dar asta și fiindcă e mai puțin academică și mai mult personală.

Citeşte mai departe »

Luând o pauză de la calea pe care am pornit cu ultimele două cărți, am început să citesc niște cărți pe care i le-am făcut cadou Jumătății de ziua ei: trei cărți despre psihiatrie, depresie, și boli mintale în general (în caz că nu știați, am și o latură profund romantică).

Prima este ‘On Depression: Drugs, Diagnosis, and Despair in the Modern World’, de Nassir Ghaemi, un psihiatru american.

În ‘On Depression’, Ghaemi menționează și potențialele beneficii ale depresiei, cum ar fi o mai bună înțelegere a fericirii și a sinelui. Mi-a plăcut să citesc despre asta fiindcă și eu am cosiderat întotdeauna că propria mea perioadă critică din timpul liceului mi-a oferit, pe lângă suferință și disperare, niște lecții și abilități de reflectare pe care altfel nu știu dacă le-aș fi putut dobândi. În furtuna primei dragoste, și aia neîmplinită, am trecut prin dureri profunde și numeroase crize, unele despre care și acum doar eu știu, și care simt că au rămas într-un fel cu mine și până astăzi. Deși ăsta nu e mereu un lucru bun, am fost întotdeauna recunoscător durerii de atunci și nu știu ce fel de persoană aș fi azi fără acea durere în trecut, dar îmi imaginez, bazat pe valorile și ideologiile mele de acum, că aș fi o variantă inferioară actualului eu, chiar dacă aș fi probabil puțin mai pozitiv.

Citeşte mai departe »

Mai stau câteodată noaptea târziu și mai arunc o privire pe Facebook înainte să mă culc și mă mai uit pe la un profil, o pagină, un grup, că mie nu-mi place să mă culc liniștit și cu mintea limpede. Găsesc niște oameni și idei de-o așa natură că la sfârșit tot ce-mi vine să fac e să ma ridic de pe scaun și să mă pun pe jos, pe burtă, să închid ochii și să mă afund cu mintea-n neant, să-mi sting conștiința pentru a o salva de la chinuri. Dau startul la starea asta bolnăvicioasă și apoi rămân singur cu mine într-o liniște periculoasă, că rar sunt companie plăcută. Rămân singur cu mine și dezamăgirea denaturează în orice fel poate și sfârșesc prin a mă ruga în gol pentru o combustie spontană. Nu-mi pot provoca singur asta, din păcate, că probabil aș fi făcut-o de zeci de ori numai în ultima lună, așa că mă resemnez și mă pun în pat sperând doar că o să adorm cât mai curând și o să mă trezesc cât mai târziu, ori poate am noroc și mă trezesc mort. O altă noapte ca multe altele.

În altă ordine de idei, mă enervează faptul că nu avem un verb pentru “combustie”. Avem un substantiv care face referire la un act, dar nu avem un verb pentru actul respectiv, ca și cum am avea “mers” fără “a merge”.

Obișnuiam mai demult să scriu mai mult și mai des despre mine și despre lucruri personale. Cu timpul, am început să mă feresc de astfel de articole, ori să le ascund în spatele unor parole. Motivul nu-l cunosc exact, poate am vrut să-mi ascund vulnerabilitățile de ochii lumii, ori dacă nu, să mă expun într-un mod mai subtil, printr-o poveste scurtă sau o poză ocazională, pentru că lumea nu trebuie să știe că eu sunt om. Am ales să fiu vulnerabil doar în fața anumitor persoane, iar în ultima vreme și asta fac mai puțin, acum pentru că mă opresc pentru o secundă în timp ce o fac, mă uit la mine, și mi-e silă. Îmi văd omenia și mi-e silă. Nu știu exact unde mă îndrept cu articolul acesta, am pornit cu ideea de a îl face public, dar în funcție de ce urmează să scriu și cum mă voi simți la final, poate și acesta va avea parolă.

Citeşte mai departe »

Nu puteam sa nu postez asta.

A man goes to see his psychiatrist because he’s horribly depressed. He’s tried everything — therapy, medication, but nothing works. “You know what,” his psychiatrist says, “go to the circus. There’s a clown there that makes everyone laugh. He’ll make you feel better.”

A few weeks pass, and the man is still depressed.

“Didn’t you go watch the clown?” the psychiatrist asks.

“Sorry Doc,” says the man.

“You really should. That clown is some sort of miracle worker.”

“Doc,” replies the man. “That clown is me.”

 
 


2007 - 2018 | Ovidiu Avrămuș

DMS