Articole cu eticheta "viata"

Citind ‘The Noonday Demon’ a lui Andrew Solomon, mă gândeam la pace și la regrete. Am realizat că mâine se împlinește un an de când am fost nevoit să plec de la cel mai bun loc de muncă pe care l-am avut până acum. Îmi plăcea activitatea, îmi plăceau majoritatea oamenilor cu care lucram, mai ales în primul an și jumătate în care am lucrat acolo, cu excepția notabilă a diavolului în formă umană, salariul era foarte bun, etc.

La un moment dat, am contrazis niște oameni mai importanți decât mine; îmi cereau să fac ceva ce nu avea sens și care mi-ar fi adus mie niște oarecare dificultăți. Mai puțin frumos spus, mi se cerea ceva complet stupid. Nu era o chestie mare, era ceva neimportant, dar a fost de ajuns să perturbe orgolii sensibile. Era ceva atât de neimportant încât nu aș face din nou la fel știind ce ar urma, dar aparent orgoliile respective erau mai sensibile decât le-a apreciat bunul meu simț. Mi s-a spus că m-am comportat “necorespunzător” cu colegii și asta a fost, m-au trimis la plimbare. Nu pot spune, totuși, că regret; nu aș face la fel cunoscând repercursiunile, dar nu regret cum am reacționat atunci.

Citeşte mai departe »

În România, mai mult decât în alte părți, bolile mintale pentru omul de rând sunt un concept de domeniul științifico-fantasticului, foarte puțini oameni înțeleg ce înseamnă aceste boli și câtă teroare pot cauza pentru cei suferinzi. Pentru românul de rând, dacă nu poți vedea buba cu ochii, ea nu există. Ca să citez un amic, “ce pretenție să ai de la o țară unde locul în care sunt tratați oamenii cu boli mintale e numit «spital de nebuni»”? Ce-i drept, bolile mintale sunt mai greu de acceptat și de înțeles oriunde în lume, nu e tocmai greu de înțeles de ce, doar că situația în România în privința asta e pur și simplu înfiorătoare.

Oricât aș citi despre depresie, nu încetează să mă uimească efectele groaznice pe care le poate avea. Citesc acum ‘The Noonday Demon’ a lui Andrew Solomon și am tradus câteva paragrafe care cred că ar putea explica mai pe înțelesul tuturor ce poate însemna o boală mintală, în cazul ăsta depresia. Depresia e un spectru, se poate manifesta mai calm, în feluri mai greu de depistat, ori poate doborî complet (literalmente) un om de altfel sănătos fizic și fără antecedente remarcabile.

Citeşte mai departe »

După ‘Why I Am Not a Christian and Other Essays on Religion and Related Subjects’, am zis să continui tot cu filozofie, așa că am citit ‘The Art of Controversy’ a lui Arthur Schopenhauer, unul dintre cei mai mari filozofi ai secolului 19.

În primă fază vorbește despre logica din spatele argumentelor și diverse metode de a câștiga dezbateri, fie că ai sau nu dreptate. Schopenhauer argumentează că într-o dezbatere e mai important discursul și felul în care argumentezi decât argumentele propriu zise și validitatea lor, ceea ce imediat m-a dus cu gândul la politică. Deși câteodată pare că încurajează folosirea anumitor tactici oarecum mișelești, nu sunt neapărat de acord cu asta, decât dacă scopul unic este câștigarea unei dezbateri. Personal, acord mai multă importanță adevărului decât câștigului și nu știu cum m-aș împăca cu conștiința dacă nu aș face asta.

După, vorbește puțin despre artă (nu m-a interesat teribil subiectul), urmat de o selecție de idei pe care le-a scris de-a lungul timpului despre oameni, viață, virtute, geniu, și altele. În ansamblu, idei interesante care să-ți mai frământe mintea puțin. Ca și la eseurile lui Russell, nu doar o dată m-am simțit depășit de ce citeam; va trebui să recitesc cartea peste câțiva ani.

Citeşte mai departe »

Acest articol face parte dintr-o serie de articole despre “Dumnezeu”, religie, și credincioși. Recomand citirea primelor părți trecute mai jos înainte de citirea acestui articol.

→ Gândurile mele despre “Dumnezeu”
→ Gândurile mele despre religie
→ Gânduri aleatorii despre “Dumnezeu” și religie
→ Eu și religia
→ Gânduri aleatorii despre “Dumnezeu” și religie – Partea a 2-a


Viața mea se învârte în jurul unei filozofii simple: dacă nu lași lumea un loc mai bun ca atunci când ai intrat în ea, ai trăit degeaba. Pentru mine, acesta e sensul vieții: să îmbunătățesc viețile celor din jurul meu și a celor care vor veni după mine.

Nu trebuie să fie lucruri mărețe, deși la asta aspir. Ca oameni de rând e mai realistic să sperăm la rezultate multe și mici din apropierea noastră, dar mi se pare important să aspirăm la mai mult de atât.

Dorința de a face bine poate lua multe forme; pentru mine, fără să fi ales eu asta, cel mai mare bine pe care vreau să-l fac e să contribui oricât pot la eliminarea religiei, a superstițiilor, în principiu a tuturor credințelor fără niciun sens care ne influențează viețile și lumea în care trăim. Consider că există mult mai mult rău ca urmare a credințelor religioase decât bine, iar orice bine rezultat în urma acestor credințe poate fără niciun dubiu să existe și în lipsa lor. Nu cred că există nici măcar un singur lucru bun care poate exista doar datorită credințelor religioase; nu există bine pe care să nu-l putem avea fără religie.

Citeşte mai departe »

Legat de ce spuneam recent despre Bendeac, cum că ar fi un cretin dornic de atenție. Citeam în ‘The Other Side of Silence’ despre fratele autorului care suferea de tulburări obsesiv compulsive. Am tradus un pasaj din carte:

“Pleacă și lasă-mă în pace”, a țipat.
“Spune-mi”, mă rugam de el într-un efort de a înțelege.
“Prea multe cute.” Replicile lui erau de obicei mormăite sau aruncate printre lacrimi.
Am încercat să insist, “O să întârziem.”
“Nu-mi pasă! Lasă-mă în pace.”
Își rupea hainele în crize de frustrare încercând să se îmbrace. Apoi, seara, stătea în întuneric lângă patul lui timp de ore întregi înainte să se pună în el, fiindcă era ceva greșit în execuția ritualului complex de culcare pe care nu-l putea explica în cuvinte.
Asta l-a disperat pe tata, “Alan, te rog încearcă să te îmbraci, fiule.”
“Nu, nu pot.”
“Ray, e aproape miezul nopții”, îl implora mama din ușa dormitorului.
“Lasă-l. Lasă-l să stea acolo și stinge lumina”, îl implora.
Îi vedeam silueta, așezat lângă pat dar incapabil să se urce în el, împietrit, imobilizat. Apoi auzeam ușa trântind și plânsete dinăuntru. Într-un final, tata se retrăgea și el în dormitorul și în patul lui, copleșit de dezamăgire și furie. Au trecut mulți ani până fratele meu a fost în sfârșit diagnosticat cu tulburări obsesiv compulsive.

Imaginează-ți că ăla e copilul tău, suferința prin care trece, suferința prin care treci tu ca părinte și viața pe care o are copilul tău, apoi imaginează-ți că îl vezi pe Bendeac cum spune chicotind că el are OCD fiindcă îi plac lucrurile sale aranjate într-un anumit fel.

Nu-ți vine să dobori cerul în capul lui?

A treia și ultima carte dintre cele dăruite Jumătății a fost ‘The Other Side of Silence: A Psychiatrist’s Memoir of Depression’ a lui Linda Gask, psihiatru și profesor la universitatea din Manchester.

Asemănător cu ‘An Unquiet Mind’, la care și face referire de câteva ori, cartea vorbește despre viața autorului cu povara depresiei. Spre deosebire de Jamison, Gask nu a “beneficiat” și de partea maniacală, și asta a contribuit la o viață mai dificilă și mai tristă, în opinia mea, după ce le-am memoriile amândurora.

Gask nu vorbește la fel de mult despre medicamente și în ansamblu mi s-a părut mai personală cartea decât ‘An Unquiet Mind’, dar nu e un lucru rău. Mi-a plăcut foarte mult că în fiecare capitol a scris despre cel puțin un pacient cu care s-a “confruntat” în cariera ei. Se concentrează mai mult și pe terapeuții care au ajutat-o (sau nu) și descrie diverse tratamente la care s-a supus, metodele folosite asupra ei, și metodele folosite de ea cu pacienții ei.

Citeşte mai departe »

A doua carte dintre cele dăruite Jumătății a fost ‘An Unquiet Mind: A Memoir of Moods and Madness’ de Kay Redfield Jamison, un psiholog și profesor de psihiatrie la Johns Hopkins University School of Medicine.

Jamison și-a dedicat o bună parte a carierei studiind psihoza maniaco-depresivă, sau cum e azi numită, tulburarea bipolară, tulburare de care și ea a suferit din tinerețe. În carte povestește despre viața ei cu boala, despre dificultățile pe care le-a întâmpinat, tratamentele pe care le-a luat, dificultatea în acceptarea tratamentelor atunci când propria ta minte lucrează împotriva ta, dar în final, și despre părțile pozitive ale bolii. Spre sfârșitul cărții, concluzionează că dacă ar avea de ales între o viață cu boala și una fără, ar alege boala.

Mi-a plăcut foarte mult să o citesc și am trecut mai repede prin ea decât prin cele de până acum, dar asta și fiindcă e mai puțin academică și mai mult personală.

Citeşte mai departe »

 
 


2007 - 2018 | Ovidiu Avrămuș

DMS