‘The God Delusion’ – Richard Dawkins

Am început să citesc ‘The God Delusion’ acum mai mult timp și abia recent am terminat-o, după ce am cumpărat-o în engleză.

Mi s-a părut o carte extraordinară; o carte din care înveți despre lume, univers, și viață. E o adevărată comoară de cunoștințe și nu încearcă să schimbe părerile nimănui, pur și simplu vorbește despre niște lucruri la care nu mulți ne gândim. Poate fi apreciată de oricine, indiferent de credința lor, și asta e cel mai important.

Am extras din ea câteva citate care mi-au plăcut în mod deosebit și le-am tradus:

Nu este îndeajuns să vezi că o grădină este frumoasă, fără să mai trebuiască și să crezi că în fundul ei se află zâne? – Douglas Adams

După cum a spus H. L. Mencken, “Trebuie să respectăm religia celuilalt, însă numai în sensul și limitele ideii sale conform căreia soția lui este frumoasă și copiii lui deștepți”.

Chiar dacă religia nu ar fi făcut prin ea însăși niciun alt rău, divizarea nemotivată și voită, susținerea cultivată a tendinței naturale a omului de a favoriza relațiile în interiorul grupului și a respinge pe cele din afară, ar fi îndeajuns pentru a o defini ca putere semnificativă a răului în lume.

Imaginați-vă, împreună cu John Lennon, o lume fără religie. Imaginați-vă că nu există atentatori cu bombă sinucigași, 11 Septembrie, cruciade, vânători de vrăjitoare, Complotul Prafului de Pușcă, dezmembrarea Indiei, războaiele israeliano-palestiniene, masacrele sârbo-croato-musulmane, persecuția evreilor ca “ucigași ai lui Hristos”, “tulburări” în Irlanda de Nord, “crime în numele onoarei”, predicatori tele-evangheliști spilcuiți și coafați, păstorind banii credulilor (“Dumnezeu vrea ca tu să dai până când te doare!”). Imaginați-vă că nu există talibani care să arunce în aer statui, decapitări publice ale blasfematorilor sau biciuiri ale femeilor pentru crima de a-și fi expus pielea.

Să fii ateu nu este un lucru de care să te jenezi. Dimpotrivă, privind cu mândrie către orizont, este un lucru demn de laudă, deoarece ateismul arată aproape întotdeauna o independență mentală pozitivă și un intelect sănătos. în adâncul inimii lor, mulți oameni știu că sunt atei, însă nu îndrăznesc să o afirme față de familie sau, în unele cazuri, chiar fată de ei înșiși. Acest lucru se datorează în parte faptului că termenul „ateu” a fost transformat cu asiduitate într-o etichetă detestabilă și înspăimântătoare. Capitolul nouă citează povestea tragi-comică a descoperirii pe care au făcut-o părinții actriței Julia Sweeney, printr-un articol de ziar, că fiica lor a devenit ateu. Ar fi putut înțelege necredința în Dumnezeu; dar să fii ateu? ATEU?!

Steven Weinberg, fizician câștigător al Premiului Nobel (și ateu), subliniază la fel ca toată lumea, în Dreams of a Final Theory:
“Unii oameni au despre Dumnezeu vederi într-atât de largi și flexibile, încât este inevitabil să-l găsească oriunde l-ar căuta. Putem auzi că “Dumnezeu este adevărul cel din urmă”, sau că “Dumnezeu este universul”. Desigur că, la fel ca oricărui alt cuvânt, termenului “Dumnezeu” i se poate da orice înțeles am dori. Dacă vrei să spui că “Dumnezeu este energie”, atunci îl poți afla pe Dumnezeu într-un bulgăre de cărbune.”

Douglas Adams a explicat cel mai bine acest lucru într-un discurs spontan ținut la Cambridge cu puțin înainte de moartea sa, și pe care nu voi osteni niciodată să-l împărtășesc celor din jur:
“Religia… are în centrul ei anumite idei pe care le numim sacre, sfinte, sau oricum altfel. Sensul este următorul: “Aceasta este o idee, sau o noțiune, despre care nu îți este permis să spui nimic rău; pur și simplu nu ai voie. De ce? — pentru că nu se poate!” Dacă cineva votează pentru un partid cu care tu nu ești de acord, ești liber să discuți cât poftești; fiecare va avea o părere, dar nimeni nu se va simți lezat. Dacă cineva consideră că impozitele trebuie să crească ori să scadă, ești liber să dezbați problema. Pe de altă parte, însă, dacă cineva zice că “Nu am voie să aprind lumina sâmbăta”, trebuie să spui “Respect acest lucru”. De ce este perfect legitim să susții Partidul Laburist sau Partidul Conservator, pe republicani sau pe democrați, un model economic sau altul, Macintosh în loc de Windows, dar nu ți se permite să ai o părere despre cum a început Universul, despre cine a creat Universul… pentru că lucrul acesta este sfânt? Suntem obișnuiți să nu contestăm ideile religioase, dar este interesant ce furori creează cineva atunci când o face! Pentru că nu este permis să spui astfel de lucruri, lumea devine absolut agitată. Și totuși, dacă privești rațional, nu există nici un motiv pentru care aceste idei să nu poată fi deschise dezbaterii ca oricare altele, deși, cumva, am ajuns să fim de acord că nu sunt.”

Ca un exemplu ilustrativ, James Nixon, un puști de 12 ani din Ohio, a obținut în 2004, în tribunal, dreptul de a purta la școală un tricou inscripția “Homosexualitatea este un păcat, Islamul o minciună, avortul o crimă. Unele lucruri nu pot fi decât în alb și negru!” Școala nu îi permisese să poarte acest tricou, iar părinții au dat-o în judecată. Dacă părinții ar fi intentat o acțiune în bună credință, atunci s-ar fi întemeiat pe Primul Amendament, referitor la garantarea libertății cuvântului. Ei nu au făcut însă acest lucru. în schimb, avocații familiei Nixon au invocat dreptul constituțional la libertatea religiei. Acțiunea lor, care a avut câștig de cauză, a fost susținută de către Alliance Defense Fund of Arizona, al cărei interes este acela de a “impune lupta în justiție pentru libertatea religioasă”.

Sacranie, pe de altă parte, a lăudat jurnalele britanice pentru că nu au publicat caricaturile, lucru la care Mueller, dând glas bănuielilor celei mai mari părți a națiunii, a spus: “Reținerea presei britanice s-a bazat ceva mai puțin pe sensibilitatea față de disconfortul musulmanilor și mai mult pe dorința de a nu-și vedea geamurile sparte”.

Mi se pare mișcător următorul sfat al lui Jefferson, tot dintr-o scrisoare către Peter Carr:
“Scutură-te de toate temerile servituților prejudecății sub care mințile stau, servil, ghemuite. Așază-ți bine mintea la locul ei și adu la judecata ei fiecare fapt, fiecare părere. Pune curajos la îndoială chiar și existența unui Dumnezeu; pentru că, dacă ar fi unul, el ar trebui să fie de acord mai mult cu omagiul adus de către rațiune decât de cel al fricii oarbe.”

În cartea sa admirabilă Atheist Universe, David Mills spune o poveste pe care, dacă ar fi ficțiune, ați respinge-o ca fiind o caricatură nerealistă a bigotismului polițienesc. Un vindecător prin credință creștin conducea o “Cruciadă a miracolelor” care sosea în orașul lui Mills o dată pe an. Printre alte lucruri, vindecătorul prin credință îndemna diabeticii să-și arunce insulina, iar pe bolnavii de cancer să renunțe la chimioterapie și să se roage în schimb pentru un miracol. Gândindu-se, Mills a hotărât organizeze o demonstrație pașnică pentru a-i preveni pe oameni. El a făcut însă greșeala de a se duce la poliție pentru a o informa de intenția sa și a cere protecție împotriva eventualelor atacuri din partea susținătorilor vindecătorului. Primul polițist cu care a vorbit, l-a întrebat: “Is you gonna protest fir him or ‘gin him?” (adică, pentru, sau împotriva vindecătorului). Când Mills a răspuns “împotriva lui”, polițistul i-a spus că el avea de gând să participe la acel marș și că o să-l scuipe personal în față pe Mills când va trece prin dreptul lui. Mills a hotărât să-și încerce norocul cu un al doilea polițist. Acesta i-a spus că, în cazul în care vreunul dintre susținătorii vindecătorului prin credință îl va agresa în mod violent pe Mills, el îl va aresta pe Mills pentru că “a vrut să deranjeze lucrarea lui Dumnezeu”. Mills a mers atunci acasă, unde a încercat să telefoneze la secție în speranța de a găsi mai multa înțelegere la un nivel mai înalt. În cele din urmă i-a fost făcută legătura cu un sergent care i-a apus: “Du-te dracului tipule. Niciun polițist nu vrea să protejeze un blestemat de ateu. Sper să te umple cineva de sânge, bine de tot”. După cum se pare, adverbele erau pe sfârșite la secția de poliție, împreună cu blândețea umană și cu simțul datoriei. Mills relatează că a vorbit atunci cu vreo șapte sau opt polițiști. Nici unul nu i-a fost de ajutor, și cei mai mulți l-au amenințat cu violența.

Totuși, a sări de la premiza că interogația despre existența lui Dumnezeu este, în principiu, fără răspuns, la concluzia că existența și non-existența lui sunt la fel de probabile, este o greșeală comună, cu care ne vom mai întâlni.

Ce fel de expertiză pot aduce teologii pentru a da profunzime interogațiilor cosmologice, pe care să nu o poată aduce oamenii de știință? Am relatat într-o altă carte cuvintele unui astronom de la Oxford, care, atunci când i-am pus una dintre aceste întrebări profunde, a răspuns: “Ah, acum trecem dincolo de tărâmul științei. Aici trebuie să predau ștafeta bunului nostru prieten, capelanul”. Pe moment nu am fost destul de isteț ca să-i dau răspunsul, pe care l-am scris, totuși, mai târziu: “De ce capelanul? De ce nu grădinarul, sau bucătarul?” De ce sunt, oare, oamenii de știință atât de plini de respect față de ambițiile teologilor în ceea ce privește întrebări pentru care aceștia nu sunt mai calificați să răspundă decât oamenii de știință înșiși?

Să ne amintim deșteapta definiție a lui Ambrose Bierce privind verbul “a ruga”: “A cere ca legile universului să fie anulate în folosul unui singur petent, altfel nevrednic, după propria mărturisire.” Există atleți care consideră că Dumnezeu îi ajută să câștige în fața unor adversari care nu par a fi mai puțin demni de favorurile lui. Există și șoferi care cred că Dumnezeu le-a păstrat un loc de parcare — în defavoarea altcuiva, probabil.

De altfel, faptul că atotștiința și atotputernicia sunt reciproc incompatibile nu a scăpat logicienilor. Dacă Dumnezeu este atotștiutor, înseamnă că el știe deja cum va interveni pentru a schimba cursul istoriei prin folosirea atotputerniciei sale. Aceasta înseamnă, însă, că el nu se mai poate, apoi, răzgândi în privința intervenției, ceea ce demonstrează că nu esteatotputernic. Karen Owens a prins acest mic și deștept paradox în versuri pe măsură:
“Poate Dumnezeu, atotștiutorul,
Cel ce cunoaște viitorul,
Găsi atotputernicia
Ca propriul viitor a-l răzgândi?”

Design-ul inteligent a fost descris ca un creaționism îmbrăcat într-un smoching ieftin.

Imaginați-vă că priviți un truc magic nemaipomenit. Vestitul duo Penn și Teller vă prezintă un număr în care par a se împușca simultan, unul pe celălalt, cu pistolul, fiecare prinzând glonțul celuilalt în dinți. Se iau măsuri de marcare a gloanțelor înainte de â fi încărcate în arme, întreaga procedură fiind observată de aproape de către voluntari din audiență, care au experiență cu armele de foc, eliminându-se astfel, în aparență, orice posibilitate de înșelăciune. Glonțul marcat al lui Teller ajunge în gura lui Penn, iar glonțul marcat al lui Penn în cea a lui Teller. Eu nu sunt personal capabil în nici un fel să-mi dau seama cum poate fi aceasta o păcăleală. “Argumentul propriei credulități” strigă din adâncurile centrilor mei nervoși preștiințifici, și aproape că mă convinge să spun: “Trebuie să fie un miracol. Nu există o explicație științifică. Trebuie să fie ceva supranatural”. Însă, vocea încă plăpândă a educației științifice vine cu un alt mesaj. Penn și Teller sunt iluzioniști de clasă mondială. Există o explicație perfect valabilă. Doar că eu sunt prea naiv, sau prea lipsit de imaginație ca să mă gândesc la ea. Acesta este răspunsul potrivit pentru un truc magic. El este, de asemenea, și răspunsul potrivit pentru un fenomen biologic care pare a fi de o complexitate ireductibilă. Cei care sar de la uimirea personală în fața unui fenomen natural direct la invocarea supranaturalului, nu sunt mai buni decât caraghioșii care văd un magician că îndoaie o lingură și sar la concluzia că este ceva “paranormal”.

Iată mesajul pe care l-ar putea transmite un “teoretician al design-ului inteligent” oamenilor de știință:
“Dacă nu înțelegeți modul cum funcționează ceva, să nu vă pese: renunțați și spuneți că l-a făcut Dumnezeu. Nu aveți idee de felul cum funcționează impulsul nervos? Bun! Nu înțelegeți modul cum sunt așternute amintirile în creier? Excelent! Fotosinteza este un proces uimitor de complex? Minunat! Vă rugăm să nu vă aplecați asupra problemelor — pur și simplu renunțați și faceți apel la Dumnezeu. Dragă omule de știință, nu lucra asupra necunoscutelor tale. Adu-le la noi, pentru că noi știm ce să facem cu ele. Nu risipi prețioasa ignoranță înlăturând-o prin cercetare. Noi avem nevoie de aceste intervale minunate ca un ultim refugiu pentru Dumnezeu”. Sf. Augustin a spus-o deschis: “Mai există o altă formă de ispită, încă și mai plină de pericol. Aceasta este boala curiozității. Ea este cea care ne mână să încercăm să descoperim tainele naturii, acele taine care se află dincolo de înțelegerea noastră, și care ne pot aduce numai deșertăciune și pe care omul nu trebuie să-și dorească a le învăța.”

Chiar dacă, peste tot în lume, amănuntele sunt diferite, nicio cultură nu este lipsită de vreo variantă a fanteziilor antifactuale, contraproductive, ale religiei, care sunt risipitoare de timp și bunăstare, generatoarele de ostilitate, ritualuri. Unii indivizi educați poate că și-au abandonat religia, însă toți aceștia au fost crescuți într-o cultură religioasă de care au trebuit să se despartă printr-o hotărâre conștientă.

În cuvintele lui George Bernard Shaw, “faptul că un credincios este mai fericit decât un sceptic nu este cu nimic diferit de faptul că un bețiv este mai fericit decât o persoană care nu a băut.”

În materie de religie, adevărul nu este decât opinia care a supraviețuit. – Oscar Wilde

Deși dovezile corelative nu sunt niciodată concluzive, următoarele informații, descrise de Sam Harris în ‘Letter to a Christian Nation’, sunt, totuși, izbitoare:
“Cu toate că afilierea politică partizană în Statele Unite nu reprezintă un indicator perfect al religiozității, nu este nici un secret faptul că “statele roșii” (republicane) sunt astfel în primul rând datorită influenței creștinilor conservatori. Dacă ar fi existat vreo corelare între conservatorismul creștin și sănătatea socială, ne-am aștepta să observăm unele semne ale acesteia în America statelor “roșii”. Nu vedem așa ceva. Din cele douăzeci și cinci de orașe cu rata cea mai scăzută a criminalității violente, 62 de procente se află în statele “albastre” (democrate), și 38 de procente în statele “roșii”. Dintre cele douăzeci și cinci cele mai periculoase orașe, 76 la suta se află în statele “roșii”, iar 24 de procente în cele “albastre”. De fapt, cele mai periculoase trei orașe ale Statelor Unite se află în piosul stat Texas. Cele douăsprezece state cu cea mai mare rată a spargerilor sunt “roșii”. Douăzeci și patru dintre cele douăzeci și nouă de state cu cea mai mare rată a furturilor sunt “roșii”. Dintre cele douăzeci și două de state cu cea mai mare rată a crimelor, șaptesprezece sunt “roșii”.”

În ‘Breaking the Spell’, Dan Dennett comentează sarcastic, nu neapărat asupra cărții lui Harris, ci în general cu privire la astfel de studii:
“Nu este nevoie să o mai spun, aceste rezultate afectează într-atât de tare pretențiile standard despre o mai mare virtute morală printre persoanele credincioase, încât s-a manifestat printre organizațiile religioase o tendință apreciabilă de a continua aceste studii, în încercarea de a le nega… de un lucru putem fi siguri, și anume că, dacă între comportamentul moral și afilierea, practica, sau credința religioasă, există o relație pozitivă semnificativă, aceasta va fi descoperită în curând, devreme ce atâtea organizații religioase sunt dornice să-și confirme științific credințele tradiționale cu privire la acest lucru. (Ele sunt foarte impresionate de capacitatea științei de a afla adevărul, atunci când acest lucru vine în sprijinul credințelor lor.) Fiecare lună care trece fără ca o astfel de demonstrație să aibă loc, nu face decât să sublinieze suspiciunea că pur și simplu nu este așa.”

Chiar și dacă ar fi adevărat că avem nevoie de Dumnezeu pentru a fi morali, acest lucru, desigur, nu ar face existența lui mai probabilă, ci doar mai de dorit (mulți nu pot face diferența între ele).

Ploaia plouă peste drept
Ca și peste cel nedrept.
Dar mai mult peste cel drept,
Căci cel nedrept i-a luat umbrela.
– Lordul Judecător Bowen

Trebuie să admitem că valorile familiei nu erau la Iisus așa cum ne-am fi așteptat. Cu mama lui vorbea din scurt, aproape brutal, iar pe discipoli i-a îndemnat să-și abandoneze familiile pentru a-l urma. „Dacă un om vine la mine si nu își urăște tatăl și mama, și nevasta, și copiii, și pe frații și surorile lui, și chiar viața lui, acela nu poate să-mi fie ucenic.” Comica americană Julia Sweeney a dat expresie propriei nedumeriri în spectacolul propriu intitulat ‘Letting Go of God’: “Nu asta fac cultele? Nu te pun să-ți respingi familia ca să te poată îndoctrina?”

Distractiva lucrare a lui Hartung conține mai multe lucruri Interesante. O recomand încă o dată, și o rezum printr-un citat:
“Biblia reprezintă un proiect de moralitate de grup, completată cu instrucțiuni pentru genocid, înrobirea grupurilor exterioare și dominație mondială. Biblia nu este, însă, nocivă în virtutea obiectivelor ei și nici chiar a glorificării crimei, cruzimii și violului. Multe lucrări antice fac același lucru — de exemplu, Iliada, saga islandeză, povestirile vechilor sirieni și inscripțiile mayașe. Nimeni nu afirmă, totuși, că Iliada reprezintă fundamentul moralității. Aici este problema. Biblia se vinde și se cumpără ca ghid pentru modul în care trebuie sa-și trăiască oamenii viața. Și este, de departe, cel mai mare bestseller al tuturor timpurilor.”

Creștinismul, la fel de mult ca și islamul, îi învață pe copii că credința oarbă este o virtute. Nu trebuie să susții ceea ce crezi. Dacă cineva spune că ceva face parte din credința lui, acest lucru trebuie obligatoriu respectat, fără nici o discuție, de către restul societății, indiferent că este de aceeași credință sau de alta, sau fără niciuna; respectat până când, într-o bună zi, se manifestă printr-un masacru oribil precum distrugerea World Trade Center sau atentatele de la Londra sau Madrid. Apare, după aceea, un cor de dezaprobări venite din partea clericilor și ale “conducătorilor comunității” (de fapt, cine i-a ales?), care stau la coadă pentru a explica cum extremismul reprezintă o pervertire a credinței “adevărate”. Cum ar putea fi vorba despre o pervertire a credinței dacă credința, lipsită fiind de o justificare obiectivă, nu posedă nici un standard demonstrabil care să poată fi pervertit?

Miracolele sunt genul de evenimente extrem de improbabile. O statuie a madonei ne poate face cu mâna. Atomii care alcătuiesc structura cristalină vibrează cu toții înainte și înapoi. Deoarece sunt atât de mulți, și pentru că nu există o preferință de comun acord în ceea ce privește direcția mișcării, mâna stă înțepenită ca o stână de piatră. Totuși, jucăușii atomi din mână ar putea, cu toții, din întâmplare, să se deplaseze în aceeași direcție, în același timp. O dată, și încă o dată… În această situație mâna se va mișca, și o vom vedea cum ne face semn. S-ar putea întâmpla așa ceva, însă șansele împotrivă sunt într-atât de mari, încât, dacă ați fi început să scrieți acel număr la începutul universului, nu i-ați fi adăugat îndeajuns de multe zerouri.