‘Battling the Gods’ – Tim Whitmarsh

De data asta am citit o carte pe care am primit-o cadou de la Jumătate și a fost prima oară când am citit o carte cu teme religioase, dar care nu e despre religie, ci despre ateism.

Scrisă de Tim Whitmarsh, care e profesor de cultură grecească la Universitatea Cambridge, ‘Battling the Gods: Atheism in the Ancient World’ este o istorie a ateismului din timpul Greciei antice și de la începuturile Imperiului Roman.

Cartea începe într-un timp în care dezbaterile intelectuale pe tema religiei și a zeilor erau ceva obișnuit și o activitate preferată a filozofilor. Trece prin perioade în care subiectul general al dezbaterilor era natura zeilor și a universului, începând ușor să apară filozofi care au dat naștere în dezbateri însăși ideii de a pune la îndoială existența zeilor. Culminează cu perioada în care romanii au început literalmente să impună creștinismul asupra oamenilor și să persecute ateii, împreună cu politeiștii (termen inventat în acea perioada a creșterii influenței creștinismului) și oricine altcineva nu adera la ideologia creștină catolică.

Cartea analizează cultura, literatura, și guvernământul Greciei antice și a Imperiului Roman, face comparații între religiile politeiste ale vremii și cele monoteiste ale timpurilor moderne, și vorbește despre numeroși zei antici și filozofi care încercau să explice zeii, universul, și relația oamenilor cu divinitatea. Per ansamblu mi s-a părut o carte foarte interesantă și mă bucur că am citit-o. Am concluzionat că dacă mai mulți oameni s-ar interesa oricât de puțin de religie în istoria omenirii, poate le-ar fi mai greu să accepte supranaturalul ca adevăr. De altfel, nu e o concluzie nouă și chiar și un pic de interes față de religie în prezent ar putea avea același rezultat.

Mai jos am tradus câteva paragrafe pe care mi le-am notat:

Ateismul este, în opinia mea, demonstrabil, cel puțin la fel de vechi precum religiile monoteiste avraamice, adică cel puțin la fel de vechi precum monoteismul Israelului.

Explicațiile pentru răspândirea creștinismului sunt multe și contestate, dar un lucru e incontestabil: când conducătorii Romei au început să adopte creștinismul drept cultul oficial al imperiului în secolul al patrulea, scopul lor nu era doar să împărtășească sprijin spiritual. Provocarea cu care se confruntau era cum să mențină împreună un teritoriu imens, divers, multietnic, și plurilingv (uneori cu multiple armate) fără instrumentele unei națiuni moderne. Impunând un singur sistem de credință central bazat pe un singur (deși triform) zeu trebuie să fi părut un risc atrăgător. Orice efecte ar genera religia la nivel emoțional pentru practicanți, este de asemenea, la nivel structural, o alegorie pentru putere politică. Cum în perioada arhaică zeii politeismului grecesc îndeplineau nevoile unui ansamblu complex de state independente, așa și zeul creștinismului reflecta aspirațiile claselor politice ale viitorului Imperiu Roman.

Lipsa grecilor a unei scripturi sacre nu era de fapt o lipsă. A facilitat marile revoluții culturale ale perioadei clasice, care au văzut explicațiile teologice pentru existența lumii înlocuite cu explicații noi, naturaliste. Să împărtășești un punct de reper cultural care putea fi dezbătut, explorat, sau rescris fără frica blasfemiei, a fost un stimulent cultural imens, fără care tradiția grecească intelectuală ar fi “șchiopătat” de la început.

Această concepție greșită a divinității vine de la un fel de proiecție: presupunem că zeii ar trebui să fie la fel ca noi. “Muritorii cred că zeii se nasc,” scrie el [Xenofon], “și au îmbrăcăminte, voce, și corp, la fel ca ei.” Într-un alt fragment, naivitatea asta e supusă unei satire dure: “Acum dacă vacile, caii, sau leii ar avea mâini, și ar putea desena cu acele mâini și să creeze lucruri așa cum fac oamenii, caii ar desena zei în formă de cai și vacile în formă de vaci, și ar crea corpuri la fel cum ar avea ei.” Apoi din nou: “Africanii zic că zeii lor au nasul mic și sunt negri, Tracianii zic că au ochii albaștri și părul roșu.” Afirmațiile astea formează un caz cumulativ împotriva ideilor antropomorfe cu privire la zei, cele consacrate în Homer și Hesiod. Xenofon prezice astfel cu aproape 2500 de ani mai devreme afirmațiile teoreticienilor cognitivi moderni care explică originile religiei în termenii unei dorințe umane de a explica inexplicabilul în termenii intențiilor unei figuri asemănătoare celei umane.

Mai târziu a ajuns [Carneades] să fie renumit pentru argumentele lui cum că credința în zei e ilogică.

Primul zice așa: dacă zeii sunt superiori oamenilor, atunci pot fi capabili să simtă lucruri, fiindcă nu pot duce lipsa unei abilități pe care oamenii o au. De fapt, ei trebuie să aibă mai multe simțuri decât oamenii, fiindcă sunt mai buni decât noi. Însă senzația e o formă de vulnerabilitate la influențe externe: dacă zeii pot gusta lucruri dulci și lucruri amare, atunci pot simți plăcere și durere ca răspuns al factorilor pe care nu-i pot controla. Asta înseamnă că zeii sunt vulnerabili; sunt, în principiu, susceptibili degradării.

Alt argument de-al lui Carneades atacă idea că divinitățile pot fi raționale din punct de vedere moral. Principiul central era că zeii nu pot fi în totalitate buni și morali, din moment ce moralitatea depinde de posibilitatea de a face rău. Dacă un zeu e bun, argumenta Carneades, nu poate fi prudent, fiindcă prudența implică abilitatea de a alege între diferite căi disponibile. Dacă zeul este în totalitate bun, nici nu se va putea gândi la varianta greșită. Astfel, nu are abilitatea de a face decizii raționale din punct de vedere moral. La fel și cu corectitudinea: doar oamenii pot fi corecți, din moment ce corectitudinea depinde de abilitatea de a lua decizii înțelepte dintre opțiunile care li se prezintă. Un zeu perfect pur și simplu nu ar avea opțiunea de a alege calea nedreaptă. La fel și cu evitarea plăcerilor corporale: zeii cu siguranță nu afișează tentație fiindcă nu sunt niciodată tentați. Nici nu pot fi curajoși, din moment ce nu pot simți durere sau suferință. Ținta acestui argument erau stoicii, care vedeau rațiunea ca fiind definită de abilitatea de a lua decizii morale corecte. Din moment ce argumentul dovedește că zeii nu pot lua decizii morale, zeii nici nu dispun de rațiune (conform modelului stoic).

Cel mai renumit argument al lui, totuși, căuta să arate că zeii pur și simplu nu pot exista. Este o variație a paradoxului grămezii, care caută să destabilizeze credința noastră în categorii (cum ar fi o grămadă). În cea mai simplă formă, zice așa: poți fi de acord că un singur grăunte de nisip nu formează o grămadă. Poți de asemenea să fii de acord că doi grăunți nu formează o grămadă. Nici trei. Continuăm așadar secvențial, fără să ajungem vreodată la limita dintre o adunare de grăunți individuali și o grămadă. Nu poate fi, de exemplu, ca 300 de grăunți să formeze o grămadă, și 299 nu. Poți accepta că nu există un punct în care dacă adaugi un singur grăunte, adunătura de grăunți individuali va deveni o grămadă. Reciproca e de asemenea adevărată: dacă începem cu ce amândoi putem fi de acord că e o grămadă, nu există un punct în care dacă elimini un singur grăunte grămada nu va mai fi o grămadă. Așadar, din moment ce știm ce e aia o grămadă, dar nu o putem defini sistematic, orice afirmație că “asta e o grămadă” nu e nici adevărată, nici falsă. Conceptul grămezii nu poate fi definit cu siguranță. Asemănător, dacă am o monedă nu sunt bogat, nici dacă am două, și așa mai departe, deci nici bogăția nu e definită cu siguranță. Carneades a aplicat în mod ingenios paradoxul grămezii la zei. Dacă acceptăm că Olimpienii sunt zei, cum rămâne cu nimfele? Și dacă acceptăm nimfele, cum rămâne cu Pan? Dar nimeni nu ar considera satirii zei. Deci unde există linia despărțitoare dintre un anume fel de nemuritor și altul? Ori să privim apa. Poseidon, identificat cu oceanul, este un zeu; la fel și multe râuri; dar am spune că orice pârâu mic e un zeu? De câtă apă e nevoie pentru a se califica drept divinitate? Ca și cu varianta clasică a paradoxului grămezii, nu există un anume punct în care dacă mai adaugi o picătură de apă vei transforma un pârâu mic într-o zeitate. Nici o definiție sigură a “zeului” nu e posibilă, din moment ce nu există o delimitare exactă între divin și ceea ce nu e divin.

Erudiții moderni consideră deseori că Carneades nu era ateu, ci pur și simplu un sceptic care dorea să dovedească slăbiciunea argumentelor tradiționale pentru natură.

[despre opiniile lui Lucian, care a trăit între 125 și 180 (!)] Din perspectiva asta, religia organizată e doar o altă formă de “tuphos”, “amăgire”. Ideea că zeități puternice, antropomorfe, ale căror susținere poate fi cumpărată cu acțiuni ritualice și atitudini pioase, este una dintre absurditățile ridicole ale culturii umane: “Riturile și credințele maselor mi se par nu că cer a fi criticate, ci un Heraclit sau Democrit: unul care să le ridiculizeze nebunia, și celălalt care să le deplângă prostia.” Democrit era cunoscut ca “filozoful care râde” și Heraclit ca “filozoful care plânge”. În graiul nostru, Lucian spune că e greu să știi dacă să râzi de religia organizată sau să plângi.