Fericire, dragoste, și bani

Originalul publicat în septembrie 2019


Când eram mic, nu știam că fericirea e ceva ce la un moment dat poți să nu mai ai. Nu realizam că e ceva ce poți pierde. În esență, viața era doar fericire cu niște neplăceri ocazionale, ca atunci când mă certa tata fiindcă plecam prea departe de bloc, ori ca atunci când am zgâriat mașina unui vecin cu piatra de la o brichetă și pe lângă desene și mâzgăleli, am avut și bunul simț să îmi scriu numele întreg pe ea.

Tot ce credeam că ai putea vrea de la viață ca adult sunt banii. La o adică, ce altceva mai era? Fericirea există de la sine, deci rămân doar banii cu care poți cumpăra toate jucăriile și dulciurile pe care le-ai vrea vreodată, nu? Voiam să fiu avocat, fiindcă știam că avocații sunt deștepți și fac mulți bani. Viața ca adult se învârtea în jurul banilor.

Apoi, însă, pe la jumătatea celui de-al 16-lea an ca membru al rasei umane, m-am trezit întins cu fața în jos într-o grămadă de nefericire. Dispăruse. Viața literalmente mi se schimbase când fericirea îmi fusese luată cu forța și înlocuită cu jind, disperare, și un sentiment general de inutilitate. Dragoste, adică. Mă îndrăgostisem cu adevărat pentru prima oară în viața mea și m-a lovit ca un buldozer printr-un perete din zăpadă artificială. Cupidon își pusese bocancul greu – picioare mari pentru un tip așa mic – fix pe gâtul meu și mă ținea cu fața în mocirlă în timp ce mă înecam cu propriile speranțe și visuri. Era prima mea oară, dar nu a considerat că e cazul să fie tandru. Sălbatic omul, nu altceva.

Mi-am pierdut inima în privirile fetelor toată viața, încă de la grădiniță, când încercam să îi fac cu ochiul Ralucăi, fiindcă așa văzusem eu în filme. Îmi amintesc toate numele lor, fețele, vocile, mirosurile, gropițele din obraji, pistruii, râsetele, și felul în care se simțeau palmele lor când mă loveau peste față. Îmi amintesc toate felurile în care încercam să le atrag atenția, toate visele pe care le aveam cu ele, toate cântecele pe care le ascultam gândindu-mă la ele, toate notițele și bilețelele, conversațiile noaptea târziu atunci când am crescut, totul.

M-am îndrăgostit de fete de mai multe ori decât pot număra și deseori în mai puțin timp decât îmi ia să clipesc. Întotdeauna am avut o viziune romantizată asupra vieții și au fost nenumărate fete despre care am știut în doar secunde după ce le-am văzut că trebuie să găsesc o cale să fug cu ele în apus. La 16 ani, totuși, nu era nimic romantic în ce se întâmpla. A fost pur și simplu brutal, era ca și cum inima mea era în viteza a șasea și în afară de a o smulge din piept, nu puteam face nimic să o calmez. Acum toată fericirea pe care o aveam înainte era zdrobită sub greutatea zâmbetului ei, pe care mi-l oferea trecător atunci când nu i-l oferea altui băiat.

Nu intru în detalii, că am făcut asta deja în Jurnalul unui licean, dar voi zice un lucru: prima fată de care m-am îndrăgostit cu adevărat mi-a dat lumea peste cap și m-a trezit la realitatea aspră a faptului că fericirea nu e garantată. Au trecut mulți ani, cum a trecut și dragostea mea pentru ea – decât dacă nu cumva citești asta acum și vrei să bem o cafea cândva, ori să vedem un film, ori nu știu, să ne căsătorim sau ceva.

(Știu că circumstanțele tale s-au schimbat un pic de când am scris prima oară textul ăsta în 2019, dar ne descurcăm noi.)

Din păcate, nu am mai recuperat acea fericire inerentă pe care o aveam în mine până atunci. Viața de atunci a fost o serie de suișuri și coborâșuri emoționale, de câștiguri și pierderi, pur și simplu plină de „în regulă” cu năpasta așteptând după colț. Din ce-mi dau seama cam așa e viața pentru majoritatea oamenilor. Nimeni, ori majoritatea, cel puțin, nu pot păstra acea stare implicită de fericire. Viața ne prinde pe toți.

Nu cred în suflete pereche, dar eu îl caut pe al meu de când îmi pot aminti. De când mi-am pierdut fericirea, „goana după fericire” a fost întotdeauna pentru mine goana după dragoste. Aveam cândva conceptul unei piramide, „piramida vieții” îi ziceam, unde dragostea era la baza tuturor lucrurilor, cu restul puse peste. Nu poți construi nimic fără o fundație solidă, iar pentru mine acea fundație e dragostea. Adică da, dacă tai baza unei piramide tot cu o piramidă rămâi, dar ar fi una mai mică… și nimeni nu vrea o piramidă mică și stupidă. În fine, înțelegi ce vreau să zic.

Am crescut, nu m-am făcut avocat, dar tot am pus mâna pe banii ăia mult doriți. Mi-am cumpărat o grămadă de chestii scumpe și tot ce mi-au adus a fost bucurie, dar nu fericire. Sigur, banii sunt în regulă, îmi place să am lucruri frumoase și toate cele, dar simt că banii nu vor putea cumpăra vreodată ceva care să umple golul din inima mea. Între noi fie vorba, cred că întotdeauna voi avea acel gol în inimă. E doar un sentiment pe care-l am eu.

Alte articole:

Un comentariu

Lasă un comentariu

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.