Cum m-a ajutat Moș Crăciun să îmi pierd credința în Dumnezeu

Adoram Crăciunul când eram mic; întotdeauna priveam cadourile de sub brad ca o comoară de dulciuri și jucării, nici nu știam de unde să încep, la ce să mă uit prima oară. Eram, ca majoritatea copiilor, complet investit emoțional în Crăciun. Îi scriam până și bilețele lui Moș Crăciun, ca să îi spun ce vreau să primesc. Chiar și lui Moș Nicolae îi scriam și din fericire, a păstrat mama câteva din bilețelele alea:

Am crezut în Moș Crăciun până la vârsta de 10 ani, poate mai târziu decât majoritatea copiilor. Deja aveam prieteni cărora părinții le spuseseră adevărul, alții care povesteau despre cum găsiseră cadourile ascunse în camera părinților, dar eu rămâneam încrezător că Moș Crăciun există; poate copiii ăia nu erau cuminți și la ei nu venea, fiind părinții obligați să îi ia locul. Nu știam cum să îmi împac convingerea cu mărturiile prietenilor, așa că în mare parte îi ignoram și rămâneam fericit într-o bulă de ignoranță. Spunând asta nu pot să nu mă gândesc la adulții care fac același lucru cu prietenul lor imaginar fiindcă nu le-a spus nimeni la momentul potrivit că nu există. Dacă părinții s-ar înțelege să își mintă copiii în continuare, câți adulți nu ar aștepta în fiecare an venirea lui Moș Crăciun?

Revenind: am crezut în Moș Crăciun până la vârsta de 10 ani, dar nu doar din naivitate; aveam un motiv bun pentru a-mi ignora prietenii și a-mi păstra credința: trecusem printr-o experiență care mă lăsase fără niciun dubiu. Ca probabil orice copil, speram să îl prind cumva pe Moș când aduce cadourile. În fiecare an, tata se scuza de la masă pentru un minut, cât să fugă în cameră, să ia cadourile, și să le așeze sub brad, cât timp eu rămâneam cu mama la bucătărie, mâncând. Observam asta întotdeauna, și eram puțin suspicios, dar pur și simplu alegeam să ignor asta, mai ales după întâmplarea din anul în care am devenit convins că Moș Crăciun există.

Cu un an înainte să aflu că nu există Moș Crăciun, în seara de Crăciun, am terminat de mâncat și m-am dus în sufragerie; nimic sub brad. M-am întins pe canapea și am început să mă uit la televizor; am zis să văd ce se întâmplă dacă stau acolo cu bradul, mai vine Moșul? O să îl văd? Și am stat acolo probabil vreo 10 minute, cât să se întrebe ai mei ce e cu mine de nu am fugit să-i anunț de venirea Moșului. A venit mama în sufragerie și m-a întrebat mirată ce fac. “Bine, mă uit la televizor”, îi zic. “Păi și cadourile?” M-am ridicat repede și am văzut toate cadourile în jurul bradului. Am rămas șocat. Cadourile pur și simplu apăruseră acolo ca prin magie. Moș Crăciun a venit în timp ce eram în aceeași cameră și nici nu observasem. Așa funcționa, deci, pur și simplu apăreau cadourile acolo ca prin magie. Nu știu cum, dar cumva nu văzusem cadourile când intrasem în sufragerie și stăteam acolo, așteptând, când ele erau deja sub brad.

Așa am ajuns convins de existența lui Moș Crăciun. Dacă intrând în cameră cadourile nu erau acolo (din ce observasem eu), și apoi au apărut fără să observ, eu nepărăsind camera, nu mai era loc de dubiu. Am început bine-nțeles să le povestesc tuturor prietenilor mei, cu pasiune, cu aceeași convingere că cerul e albastru, trebuiau să știe și trebuia să îi aduc înapoi, ori să îi mențin în tabăra mea de credincioși. Nu puteam să-i las să nu mai creadă când eu aveam dovada, și anume experiența mea personală (aceeași “dovadă” pe care mulți adulți o folosesc pentru prietenul lor imaginar).

Apoi, la 10 ani, ai mei mi-au spus în sfârșit că nu există niciun Moș, fie el Nicolae sau Crăciun. Nu mai țin minte mare lucru, doar că am încercat să nu plâng și nu prea am reușit. Ceva ce crezusem toată viața până atunci și pentru care crezusem că am dovadă irefutabilă de fapt nu era real. A fost o dezamăgire dureroasă, dar odată ce bandajul a fost rupt, a cam început să aibă sens că nu există moșnegi magici (mai rămăsese unul, dar nu pentru mult timp).

Mi se pare că pentru un copil, în ceea ce privește existența lor, Moș Crăciun și Dumnezeu sunt pe aceeași treaptă. De altfel, care e diferența dintre ei? Amândoi le sunt băgați pe gât copiilor în exact același fel, singura diferență e că la un moment dat părinții le mărturisesc copiilor că Moș Crăciun de fapt nu există. Cum spuneam și mai sus, cum vă imaginați că ar decurge lucrurile dacă nu le-ar spune? Câți adulți funcționali am avea punând în geam scrisori pentru Moș Crăciun? Știu, o să spuneți că puțini, majoritatea ar descoperi odată ce se mută din casa părinților că nu îți aduce niciun moș cadouri. Dar v-aș îndruma către adulții care cred în Dumnezeu și către acrobațiile mintale pe care le fac pentru a-și justifica credința în mod clar nefondată. Cât de greu i-ar fi unui adult care toată viața a fost convins de existența lui Moș Crăciun, și astfel e investit emoțional, să inventeze o justificare ridicolă pentru lipsa cadourilor de sub brad și în același timp să își păstreze credința? Eu zic că i-ar fi cam la fel de greu cât îi e altuia să inventeze justificări ridicole pentru a crede în Dumnezeu.

Dar hai să zicem că nu ar fi așa și să cădem de acord toți, zic eu, că am avea adolescenți și adulți tineri, de 20+ ani, care încă ar crede în Moș Crăciun. Mai puțini decât cei care cred în Dumnezeu, fiindcă la un moment dat nevoile emoționale ale omului se schimbă și Dumnezeu devine mai apt pentru a le satisface decât Moș Crăciun, dar tot am avea astfel de oameni. Cum sună? Un om de 24 de ani care crede în Moș Crăciun. Celor credincioși dintre voi, nu vi se pare deplasat? Nu credeți că o astfel de credință ridicolă ar putea avea un impact negativ asupra psihicului omului respectiv? Asupra vieții lui interioare? Asupra relațiilor cu alți oameni “normali”? Asupra vieții în general? Ce impact ar avea o astfel de persoană asupra unei societăți? Dar peste 17 milioane de astfel de persoane, însumând peste 90% din populația respectivei societăți? Dacă un copil e afectat emoțional la aflarea că Moș Crăciun nu există, mai ales dacă e la fel de convins cum eram eu, cum ar fi afectată o persoană care a mai trăit încă 10 – 15 ani crezând în Moș Crăciun? Cum ar afecta o persoană de 24 de ani pentru care Moș Crăciun face parte din normalitate și a cărui lipsă e de neconceput, în același fel în care Dumnezeu face parte din normalitate pentru voi?

Ce încerc eu să fac e să trag paralele între cei doi “moși”, fiindcă n-am cunoscut până acum creștin care să creadă în Moș Crăciun și arătând prin exemple asemănarea dintre felul în care au ajuns amândoi să existe în mințile oamenilor, poate un credincios de-al celuilalt “moș” va spune “hm”, și acel “hm” e de ajuns. Așa începe. Sigur, unii poate veți zice că Dumnezeu are și biblia, nu e transmis doar pe cale orală, dar aș argumenta că nici Moș Crăciun nu e; sunt mai multe povești cu Moș Crăciun decât cu Iisus sau Dumnezeu. Literalmente; și oricare dintre poveștile alea are aceeași valoare istorică precum biblia. Literalmente, nici măcar nu glumesc, nici măcar creștinii (cei capabili măcar să respire fără să uite) nu contestă faptul că din punct de vedere istoric biblia e la fel de mult de încredere ca o revistă cu benzi desenate.

Cât despre experiența personală, povestea mea poate servi ca exemplu de cât de de neîncredere poate fi ce vezi sau auzi, oricât de convins ai fi. Copil fiind, m-am uitat la brad și cumva nu am văzut cadourile de sub el, exact lucrurile de care mă uitam. Nu știu cum, dar nu le-am văzut. Ce spune asta despre aparițiile divine în vise, de exemplu, care nici măcar nu se petrec în lumea reală?

Nu îmi amintesc să fi făcut la un moment dat vreo legătură conștientă între situația cu Moș Crăciun și existența lui Dumnezeu, dar cred că a avut o contribuție semnificativă. M-a ajutat să accept mai ușor faptul că ce crezusem în toată viața mea de până atunci ar putea fi fals. Nu a fost nimeni care să îmi spună asta despre Dumnezeu și nu s-a întâmplat brusc, dar cred că situația cu Moș Crăciun m-a ajutat să pornesc pe cont propriu pe drumul ăsta, rupându-mă de normalitatea existenței lui Dumnezeu în timp ce toți din viața mea rămâneau acolo.

Vorbind de Crăciun, nu a mai fost niciodată la fel. Farmecul Crăciunului a dispărut odată cu Moș Crăciun, lucru care cred că e valabil pentru majoritatea oamenilor, dar în același timp nu cred că e nimeni care și-ar dori să fie în situația de mai sus, crezând în continuare în moși magici (nu în toți, cel puțin…). E un sacrificiu pe care te bucuri că ai fost forțat să îl faci, știind acum adevărul. Chiar dacă emoțional nu ești la fel de împlinit când vine Crăciunul, cunoștința e întotdeauna de preferat. Imaginează-ți acum că și cu Dumnezeu e la fel: sacrifici o oarecare împlinire și pace, o oarecare siguranță, dar cred că foarte puțini oameni ar vrea să se mai întoarcă la lucrurile astea odată ce au căpătat cunoștința adevărului, oricât de bine s-ar fi simțit înainte. Partea bună e că lucrurile astea nu dispar din viața ta, trebuie doar să le cauți în altă parte: în oamenii din viața ta, în umanitate în general, în “magia” universului, în altruism, în binele de dragul binelui. Le găsești în multe locuri dacă te poți dezlipi pentru o secundă de singura sursă pe care ai cunoscut-o toată viața. La urma urmei, ca și sentimentele alea de bine date de credința în Moș Crăciun, cu oricât drag te-ai gândi la ele, aveau la bază înșelăciune. Bine intenționată sau nu, era înșelăciune.

Crăciun fericit!