Ignoranța cu care banalizăm suferințele altora

Legat de ce spuneam recent despre Bendeac, cum că ar fi un cretin dornic de atenție. Citeam în ‘The Other Side of Silence’ despre fratele autorului care suferea de tulburări obsesiv compulsive. Am tradus un pasaj din carte:

“Pleacă și lasă-mă în pace”, a țipat.
“Spune-mi”, mă rugam de el într-un efort de a înțelege.
“Prea multe cute.” Replicile lui erau de obicei mormăite sau aruncate printre lacrimi.
Am încercat să insist, “O să întârziem.”
“Nu-mi pasă! Lasă-mă în pace.”
Își rupea hainele în crize de frustrare încercând să se îmbrace. Apoi, seara, stătea în întuneric lângă patul lui timp de ore întregi înainte să se pună în el, fiindcă era ceva greșit în execuția ritualului complex de culcare pe care nu-l putea explica în cuvinte.
Asta l-a disperat pe tata, “Alan, te rog încearcă să te îmbraci, fiule.”
“Nu, nu pot.”
“Ray, e aproape miezul nopții”, îl implora mama din ușa dormitorului.
“Lasă-l. Lasă-l să stea acolo și stinge lumina”, îl implora.
Îi vedeam silueta, așezat lângă pat dar incapabil să se urce în el, împietrit, imobilizat. Apoi auzeam ușa trântind și plânsete dinăuntru. Într-un final, tata se retrăgea și el în dormitorul și în patul lui, copleșit de dezamăgire și furie. Au trecut mulți ani până fratele meu a fost în sfârșit diagnosticat cu tulburări obsesiv compulsive.

Imaginează-ți că ăla e copilul tău, suferința prin care trece, suferința prin care treci tu ca părinte și viața pe care o are copilul tău, apoi imaginează-ți că îl vezi pe Bendeac cum spune chicotind că el are OCD fiindcă îi plac lucrurile sale aranjate într-un anumit fel.

Nu-ți vine să dobori cerul în capul lui?