• Home
  • Diverse
  • Cum definim bărbatul „adevărat”? Dar femeia „adevărată”?

Cum definim bărbatul „adevărat”? Dar femeia „adevărată”?

Niciodată nu mi-a plăcut sintagma „bărbat adevărat” (sau „femeie adevărată”) din simplul fapt că îmi pare o noțiune mult prea abstractă și simplistă. În același timp, am observat că persoanele care vorbesc despre bărbați „adevărați”, fie că sunt bărbați sau femei, tind să continue cu niște idei la care nu pot să nu-mi dau ochii peste cap.

Așadar, o să încep prin a spune că nu sunt de acord cu existența acestei sintagme, fie că se referă la bărbați sau la femei. Îmi par noțiuni arhaice al căror singur efect este crearea unei presiuni dăunătoare care apoi duce la mentalități nesănătoase. Alternativ, știu, mai zicem lucrurile astea doar ca să „batem obrazul”: nu ești bărbat „adevărat” dacă ești nepoliticos, nu ești femeie „adevărată” dacă îți bârfești prietenele, etc. Dar aici vorbim de ceva mai profund de atât, vorbim de situații în care cuvintele astea formează mentalități și schimbă vieți.

Nu vom scăpa niciodată de sintagmele astea, dar m-am gândit că poate le-am putea folosi într-un mod pozitiv. Poate ne-ar fi chiar utile odată ce le redefinim într-un mod în care reflectă lucruri de care toți, bărbați sau femei, avem nevoie unii de la ceilalți. Hai să încercăm și să vedem ce ne iese.

Partea I – Bărbatul „adevărat”

Am mai atins superficial subiectul acum 3 ani când scriam despre misoginia extremă al lui Sorin Lavric, un senator din partea partidului AUR (șocant). Esența atunci era că un bărbat misogin nu e bărbat, dar nu m-a dus atunci mintea mai departe de atât.

Mi se pare că dacă vorbim strict despre calitatea de a fi bărbat, despre masculinitate, trebuie să ne raportăm la ceva specific, unic bărbaților; ceva reprezentativ doar experienței masculine. Mă gândesc la un singur aspect care se încadrează în descrierea asta și care, dată fiind lumea patriarhală în care trăim, e suficient de important încât cred că ar trebui să fie criteriul de aur la care ne raportăm când evaluăm „bărbăția”. Aspectul la care mă gândesc este felul în care bărbații tratează femeile.

Acum, unii (și tind să cred că aceștia sunt deja puțin deranjați de ce am scris aici) ar putea zice că interacțiunile cu femeile nu sunt în mod specific reprezentative experienței masculine, că reprezintă și experiența feminină, și femeile interacționează între ele. Consider, totuși, că perspectiva diferă complet din cauza circumstanțelor experienței masculine:

  1. Trăim într-o lume pe care bărbații o conduc, mai mult sau mai puțin, fie că ne place sau nu, fie că considerăm asta corect sau nu, iar lumea asta tinde să fie nedreaptă față de femei.
  2. Bărbații sunt superiori fizic femeilor.

Ambele mi se par circumstanțe extrem de relevante; prima fiindcă raportul dintre trăit și supraviețuit e mult mai disproporționat în cazul femeilor decât în cazul bărbaților, și a doua fiindcă toți, ca oameni, tindem să fim corupți de putere, fie ea fizică ori altfel. În cazul ăsta, când bărbații au putere fizică asupra femeilor și nu se transformă în primitivi care simt vreodată nevoia să își exercite puterea asta, își câștigă, în primul rând, eticheta de oameni.

În contextul unei lumi care defavorizează femeile în mai toate aspectele vieții și în contextul superiorității fizice a bărbaților, cred că bărbatul „adevărat” e acela care tratează inerent femeia ca pe un egal, și nu în sensul care ar putea declanșa o nevroză în cei porniți împotriva corectitudinii politice ori feminismului, ci pur și simplu în sensul în care un bărbat tratează o femeie ca pe un om, în același fel în care și el e om, fără grade de comparație.

Atât. Mi se pare atât de simplu.

Cât de bine ar fi dacă ne-am raporta toți la asta? Dacă am învăța băieții de mici lucrul ăsta? În loc să punem alte presiuni aleatorii și fără noimă asupra lor în scopul de a îi face bărbați „adevărați”, să punem presiunea decenței și a umanității pentru a îi face oameni. Un bărbat „adevărat” respectă femeile cum se respectă pe el însuși. Atât.

Partea a II-a – Femeia „adevărată”

Intenționam să mă opresc aici, totul a pornit de la noțiunea de masculinitate și bărbați „adevărați”, dar zicând tot ce am zis mai devreme, parcă merită purtată o discuție și despre cum definim femeia „adevărată”, că și asta e o sintagmă frecvent întâlnită. Diferența de data asta e că atunci când auzi ideile care o succedă, mai degrabă tinzi să scoți niște ochi decât să îți dai ochii peste cap.

Nu e ceva la care m-am mai gândit până acum și mă bucur realizând asta, fiindcă îmi pare că un bărbat care stă să se gândească la cum ar trebui să fie o femeie „adevărată” mai degrabă ar fi sursa problemelor pentru care suntem acum aici, discutând subiectul ăsta, decât genul de bărbat „adevărat” descris mai devreme.

Nu știu, hai să inversăm circumstanțele de mai devreme: societatea nu avantajează femeile și nici nu au superioritatea fizică a bărbaților. Să zicem că ne raportăm la felul în care femeile tratează bărbații și să zicem, la fel, că femeia „adevărată” „tratează inerent [bărbatul] ca pe un egal” și „tratează [un bărbat] ca pe un om, în același fel în care și [ea] e om, fără grade de comparație”.

Problema e că asta nu prea sună bine, fiindcă am zis deja că sunt defavorizate atât în ce privește traiul, dar și fizic, deci cum putem vorbi despre femei care tratează bărbații ca pe egali când societatea patriarhală le-a plasat deja sub bărbați?

Inițial tindeam să zic că noțiunea de femeie „adevărată” e redundantă, că de la femei nu e nevoie de nimic pentru a îmbunătăți relațiile de gen, dar apoi mi-am amintit de o conversație cu o fată și cred că am găsit ceva semnificativ ce pot îmbunătăți femeile în comportamentul față de bărbați, chiar și în circumstanțele realității actuale.

Hai să reformulăm puțin și să simplificăm lucrurile: dacă bărbatul „adevărat” tratează femeia cu respectul cuvenit unui egal și nu diseminează discordie între sexe, să zicem și că femeia „adevărată” tratează bărbatul cu respectul cuvenit unui egal și nu diseminează discordie între sexe.

În cazul bărbaților am discutat mai devreme cum arată acest comportament, dar cum arată în cazul femeilor, în contextul lumii în care trăim?

Fata despre care ziceam îmi spunea că nu ar trebui să recunosc de față cu alții că plâng la filme, fiindcă nu e deloc o calitate dezirabilă la un bărbat și „nimeni nu vrea un bărbat care plânge” (plus alte noțiuni de genul ăsta). Acum, nu știu, dar în general, genul de fată pe care mi-o doresc (și în general la fel și restul bărbaților pe care îi cunosc eu) e atrasă de un bărbat sănătos emoțional, care nu își reprimă sentimentele și e capabil să își exprime întregul spectru emoțional fără limite artificiale care nu au noimă. Altfel, ajungem să vorbim despre masculinitate toxică. Dar în fine, poate sunt eu nebun.

Așadar, mă gândesc că acel comportament pe care ar trebui să îl aibă femeile arată cam așa: nu au preconcepții despre cum ar trebui să fie un bărbat, cum ar trebui să vorbească, ce ar trebui să poarte, cum ar trebui să gândească, cum și cât ar trebui să se exprime, și așa mai departe. Cam la fel cum nici femeile nu vor ca bărbații să aibă preconcepții despre ele și să fie judecate atunci când se abat de la ele. Să nu aibă preconcepții care duc apoi la acea masculinitate toxică care îi rănește și pe bărbați, și pe femei.

Femeile „adevărate”, în contextul acestui articol, sunt acelea care acordă bărbaților același respect pe care și-l doresc de la ei și care îi tratează raportându-se strict la unicul adevăr absolut și cea mai importantă trăsătură comună: faptul că suntem toți oameni.

Concluzie

În final am ajuns să folosim drept criteriu de acordare a termenului „adevărat/ă” rolul pozitiv pe care îl joacă fiecare în relațiile de gen, indiferent că sunt bărbați sau femei. Personal, cred că am făcut treabă bună azi. Ce alt criteriu ar putea fi mai potrivit și mai util de atât?

Când nu ne punem piedici artificiale și ne sprijinim unii pe ceilalți și ne ajutăm reciproc să creștem, câștigăm, literalmente și indubitabil, toți. Absolut toți.

Ca ultimă idee, aș zice că e important de reținut că criteriile pe care le-am discutat mai devreme, în ambele cazuri, deși „de aur”, nu doar că sunt complet artificiale, dar sunt și circumstanțiale; sunt societale și temporale. Sunt efemere. Dacă mâine societatea se schimbă brusc și relațiile de gen ajung miraculos la un nivel idilic, nu va mai avea sens să definim bărbatul „adevărat” sau femeia „adevărată” așa cum am făcut-o mai devreme. Mă gândesc că e important de menționat asta doar ca să nu uităm că noțiunile astea, oricum le-am defini, nu sunt absolute. Matematica e absolută, conduita în relațiile interumane nu e, așa că ar trebui să fim mai reținuți când judecăm oameni.

Mi se pare o discuție interesantă și aș fi curios de perspectivele altora, atât feminine, cât și masculine. Ținând cont de tot ce am zis mai devreme, voi ce părere aveți? Ce credeți că înseamnă „bărbat adevărat” sau „femeie adevărată”? Sunteți de acord cu criteriile mele, cu raționamentul meu? Aveți alte idei?

Ca să încheiem într-o notă și mai pozitivă de atât, sper să aveți parte de un 8 martie frumos și de o viață plină de bărbați „adevărați” sau femei „adevărate”.


Am arătat articolul la 4 dintre cele mai apropiate prietene ale mele înainte să îl public, două dintre care îmi mai verifică periodic articole de aproape 10 ani și celelalte două îmi sunt deseori busole morale. O echipă de gagici formidabile. Mi se pare un subiect sensibil și important și n-o să mint, îmi era teamă să nu spun ceva ce ar putea fi interpretat greșit, iar ele cunoscându-mă ca bărbatul adevărat perfect ce sunt, mi-au putut arăta cu ușurință unde mi-a scârțâit exprimarea și nu m-am prezentat corect. Am muncit foarte mult la articolul ăsta, sper că nu a dezamăgit.

Alte articole:

Lasă un comentariu

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.