Cum înțeleg eu pacea interioară

Citind ‘The Noonday Demon’ a lui Andrew Solomon, mă gândeam la pace și la regrete. Am realizat că mâine se împlinește un an de când am fost nevoit să plec de la cel mai bun loc de muncă pe care l-am avut până acum. Îmi plăcea activitatea, îmi plăceau majoritatea oamenilor cu care lucram, mai ales în primul an și jumătate în care am lucrat acolo, cu excepția notabilă a diavolului în formă umană, salariul era foarte bun, etc.

La un moment dat, am contrazis niște oameni mai importanți decât mine; îmi cereau să fac ceva ce nu avea sens și care mi-ar fi adus mie niște oarecare dificultăți. Mai puțin frumos spus, mi se cerea ceva complet stupid. Nu era o chestie mare, era ceva neimportant, dar a fost de ajuns să perturbe orgolii sensibile. Era ceva atât de neimportant încât nu aș face din nou la fel știind ce ar urma, dar aparent orgoliile respective erau mai sensibile decât le-a apreciat bunul meu simț. Mi s-a spus că m-am comportat “necorespunzător” cu colegii și asta a fost, m-au trimis la plimbare. Nu pot spune, totuși, că regret; nu aș face la fel cunoscând repercursiunile, dar nu regret cum am reacționat atunci.

Familia/apropiații nu au fost/nu sunt de acord cu mine și au considerat că ar fi trebuit să urmez instrucțiunile stupide fără să comentez, și le înțeleg și lor punctul de vedere, chiar dacă nu sunt de acord cu el. Totuși, pot dezaproba cât vor, la finalul zilei, nu ei trebuie să îmi aibă vocea în cap când pun capul pe pernă; pe mine cade greutatea asta. Și pentru mine asta e pacea, atunci când pierd ceva drag și important ca urmare a propriilor acțiuni, și nu am regrete. Să îmi pară rău, dar să nu mă mustre conștiința.

Nu o dată mi s-a spus că sunt naiv, doar că unii confundă principiile și respectarea unor valori personale, a unor standarde autoimpuse, chiar și în fața unor pierderi, cu naivitatea. E ușor de înțeles de ce unele acțiuni de-ale mele ar fi văzute astfel, doar că naivitatea presupune ignoranță, lucru de care nu mă consider vinovat. Îmi permit și aleg deseori să pierd diverse lucruri, fie ele timp, efort, sau bani, fiindcă îmi pun principiile mai presus de anumite câștiguri, și principiile astea respectate aduc pacea menționată mai sus. Mi s-a spus, nu neapărat în cuvintele astea, că lumea mă va înghiți dacă continui așa; și nu neg, e posibil, poate chiar probabil, dar dacă voi fi înghițit, nu va fi ca victimă, și asta e puterea pe care o am asupra lumii: împăcarea cu mine însumi. În fața oricărui obstacol, puterea asta e de neclintit.

Sunt întotdeauna trist pentru ce pierd, dar și împăcat fiindcă nu mă compromit. Dacă aș ști că nu voi avea niciodată un moment singur cu mine însumi, probabil ar fi mai ușor de trăit mai “bine”. Altfel, la fiecare pas, sunt eu care mă aștept pentru a mă trage la răspundere. Și nu poți trăi “bine” când nu poți trăi.

Nu sunt perfect, departe de asta, am făcut și voi face numeroase greșeli, multe dintre care vor fi foarte stupide și de care îmi va fi foarte rușine. Am fost și voi fi idiot de nenumărate ori. Din păcate, n-am reușit și nu cred că am șanse să îmi depășesc condiția de om. E o slăbiciune împotriva căreia lupt atât cât pot, asta cred că e tot ce poate oricine să facă. Orice ar fi, nu îmi regret suferința, așa cum am mai spus. Cel mai de preț lucru pe care l-am primit de la viață a fost darul durerii.