• Home
  • Personal
  • Relația care m-a ruinat, sau Cum am slăbit 15kg plângând

Relația care m-a ruinat, sau Cum am slăbit 15kg plângând

Cea mai mare parte din tot ce e mai jos am scris în ianuarie 2021 în anumite circumstanțe emoționale. De atunci doar am mai făcut mici completări în alte circumstanțe asemănătoare. Am stat mult timp fără să public textul ăsta fiindcă nu voiam să rănesc sentimente, dar mai mult simțeam că mă ascund și îmi era mie rușine pentru faptele altcuiva, fapte de pe urma cărora am suferit eu.

Am fost într-o relație de cinci ani și jumătate, relație despre care îmi spuneam că nu are cum să reziste încă din primul an, dar inima mi-a spus că durerea unei relații în care cealaltă persoană te face să te simți mizerabil e de preferat durerii singurătății, ca și cum nu mai erau alternative, așa că mai bine te ofilești în cuplu decât să te zboare vântul singur.

Apoi după cinci ani și jumătate, cealaltă persoană din relație îți spune că nu îi mai place de tine și de persoana pe care ea a creat-o, așa că îți face cel mai mare bine din lume și îți spune că s-a terminat. Dar inima încearcă să șteargă toate amintirile neplăcute și să te convingă că sentimentele tale din timpul în care ardeai erau poate exagerate ori pur și simplu idioțenii. Partea rațională a minții tale încearcă să îți amintească cum era de fapt, dar nu prea reușește.

Începi să îți spui că puteai face lucrurile diferit, încerci să îți spui că o puteai face și pe ea să nu mai fie cum era. Deodată, în afara momentelor profund neplăcute ale relației și într-un alt moment profund neplăcut în afara ei, singur și pierdut, ai găsit cheia succesului relației voastre. „S-ar fi putut rezolva, dacă”. Și te lași mințit de durerea singurătății și a nesiguranței și încerci să o „câștigi” înapoi, că suferința covârșitoare e ceva ce câștigi, vrei asta. Și spui lucruri, și faci gesturi, și slăbești rapid fiindcă nu mai poți înghiți mâncare și corpul ți se ofilește, și te dedici întru totul unui singur scop, lupți pentru cineva cum n-ai mai făcut de la Irina din liceu, al cărei dar al suferinței pălește în fața paradei extravagante de chin și agonie ce ți-a fost oferită acum. „Plânsul și scrâșnirea dinților” (Matei 13:50).

Apoi afli că cealaltă persoană din relație ți-a înșelat încrederea. O dată, dar „doar puțin”. De două ori, dar „doar puțin”. De trei ori, dar „doar puțin”. Din câte știi. Apoi ignori asta în mare parte și îți continui lupta, fiindcă inima îți spune că nu contează, în continuare poți repara relația cu o persoană care te-a făcut să te simți mizerabil și care ți-a înșelat încrederea de mai multe ori. Îți spui că da, vrei să fii cu acea persoană, de ce nu? Chiar și după ce afli că a mai înșelat încrederea cuiva după ce v-ați despărțit. Cu tine. Și poate nu doar cu tine. Și pe el îl „iubea” când a făcut asta. Și lupți, și suferi, și lupți, și suferi.

În final, pentru a patra oară în viață și pentru a patra oară după ravagiul creat de o fată (nu toate monștri), realizezi brusc că ești sătul de suferință și că nu meriți asta. Îți amintești de ce te despărțisei tu prima oară de ea, cu jumătate de an înainte să se despartă ea de tine. Îți spui că e de ajuns, că nu mai vrei, că va fi bine, și îți bați asta în creier cu cel mai mare ciocan pe care îl poți concepe. Literalmente peste noapte ești o altă persoană și ești gata să trăiești din nou. Coarda ta pare să devină cea mai puternică exact înainte de a se rupe, provocarea constă doar în a nu-i da drumul mai devreme. Și acum e totul bine. Ești bine. Până data viitoare când te vei prinde iar în mrejele întunericului care veghează constant din spatele minții tale de 12 ani, așteptând momentul oportun să se șoptească în subconștientul tău și să-ți infecteze iar gândurile, să îți slăbească trupul și psihicul, și să te împingă mai aproape și mai aproape de marginea existenței. Oare cum o va chema data viitoare?

Te întrebi acum dacă cadourile din ultima relație nu te vor împinge oare să o sabotezi chiar tu pe următoarea (și ai cam făcut asta deja, cu o fata grozavă care nu merita suferința pe care i-ai oferit-o). Cum vei mai putea avea încredere vreodată în altcineva după ce ai fi băgat mâna în foc pentru cineva care la final ai realizat că de fapt era chiar persoana care îți ținea flacăra sub mână? Îți e și frică să mai lași pe cineva să se apropie de tine. Te-ai mai scăldat în alte ape și ai mai simțit cum un banal „am adormit” deja îți ridică suspiciuni, cum un răspuns întârziat te macină minut de minut, ori cum un emoji ți se pare dubios și îți ridică întrebări, și te gândești că nu mai ești tocmai sănătos. Așa va fi întotdeauna de aici înainte? Te copleșesc acum alte sentimente față de torționarul tău, și anume de furie și dispreț, de dezgust profund pentru cum te-a stricat și cum în continuare îți strică șansele la… bucurie, cel puțin. Ți-e teamă să mai lași cuvântul „fericire” să îți joace prin minte, darămite să-l rostești.

A trecut mai mult de un an și jumătate de când nu mai cauți ori dorești o împăcare, timp în care ați rămas prieteni, apropiați, ea batjocorindu-te și din poziția de prieten în feluri în care nu mai menționez aici, și tu ferind-o cât poți de alte fete până recent, că devine geloasă și o rănești, și nu vrei să o rănești. Acum, după atâta timp în care ai stat pe toate sentimentele astea negative, simți că parcă nu ai mai vrea să o mai vezi ori să îi mai auzi vocea vreodată.

Ți-ai zis că nu vei scrie prea curând despre lucrurile astea, poate peste câțiva ani, doar din considerație pentru sentimentele torționarului. Dar apoi te înțeapă furia aia de care ziceam, și te întrebi ce considerație a avut torționarul pentru sentimentele tale, chiar și independent de înșelăciuni. Și parcă îți vine să toci condeiul.

Nu se știe cum va fi în viitor. Poate următoarea fată va avea plasturi pentru rănile tale și o vei crede când îți va spune că nu sunt lipitori. Dacă va mai fi o „următoarea fată”. În sinea ta îți zici că nu se poate să nu fie, bine-nțeles, haha, ce absurd. Ai atâta dragoste de oferit, nu se poate să nu fie cineva căreia să vrei să i-o dăruiești și care să o accepte fără să fie doar pentru a o sufoca. Dar în același timp, știi că realitatea nu ține cont de ce simți și viitorul e întotdeauna incert. Rahat.


Scriu toate lucrurile astea fiindcă simt că vreau să le las în urmă. Am rămas cu atât amar în inimă că încă mă trezesc uneori nervos ori trist din cauza unor lucruri care nu mai există în viața mea, dar pe care încă le trăiesc. A trecut suficient timp, însă tot mă simt uneori cuprins de o ură și durere ce nu-mi dau pace. Nu vreau să mă mai macine sentimentele astea negative. Vreau să le dau drumul și nu vreau să mă mai ascund și să simt eu rușine pentru faptele admonestabile ale altcuiva. Azi se fac doi ani de la despărțire, ori 10 minute, nu sunt sigur, dar cred că ar trebui să mă despovărez. Poate efectul cathartic al publicării textului ăsta îmi va prinde bine.


Vă las cu un lucru pe care l-am învățat din relația asta în care m-am ofilit atâția ani: când vine vorba de povești dintr-o relație, niciodată nu ai povestea întreagă dacă vorbești doar cu una dintre cele două persoane. Am învățat asta din nenumăratele certuri pe care le-am avut în care mi s-au reproșat lucruri care la rândul lor erau doar provocate de cealaltă persoană, încercând fără succes să explic cum ceva ce am zis ori făcut e de fapt o reacție la ceva ce a zis ori făcut ea. Văzând-o ignorând complet cauza și concentrându-se pe simptome (ironia e că e medic), fiindcă de cele mai multe ori era vina mea dacă mă deranja ceva ce zicea ori făcea ea, am realizat că povestea relației noastre pe care o va spune ea va fi în cea mai mare parte doar „inspirată din evenimente reale”. Poate în timp ce citiți asta, altcineva ascultă povestea ei și eu sunt marele rău din viața ei. Bine, n-am încredere deplină că ea vrea să fie obiectivă și corectă cum încerc eu, ori că ar putea fi și dacă ar încerca, dar asta e altceva și nu intru acum în detaliile care mă fac să cred asta.

Eu mă consider o persoană logică, obiectivă (dar tot om), și deseori calculată – și așa mă consideră și ea, că mi-a reproșat lucrurile astea de multe ori. Eu zic că relatările mele sunt destul de precise și sentimentele destul de întemeiate, dar voi nu aveți de unde să știți asta. Tot ce știți voi e ce zic eu, și cum spuneam, ce zice doar una dintre persoane nu e neapărat adevărul obiectiv.

Completare: → Relația care m-a salvat, sau Cum am iubit peste putință persoana greșită


Discover more from Ovidiu Avrămuș | Blog

Subscribe to get the latest posts sent to your email.

4 comentarii

Lasă un comentariu

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.