De ce facem ce facem şi cum să ne ajutăm reciproc să ne oprim

Vorbeam recent despre anumite comportamente scârboase în mediul online și voiam să aprofundez puțin subiectul.

Vreau să vorbesc despre selfie-uri. Când publici un selfie, nu o faci ca să ții lumea la curent cu aspectul meclei tale. O faci fiindcă probabil ai făcut numeroase selfie-uri, ai ales unul în care ți s-a părut că arăți cel mai bine, că ai avut cel mai drăguț zâmbet fals, eventual l-ai mai prelucrat un pic, și apoi l-ai publicat. De ce? Pur și simplu? Fără motiv? Ori pentru că râvnești după atenția și aprecierile celorlalți? Poate pur și simplu crezi că arăți bine, ai ieșit bine în poză, și vrei să vadă și alții cât de bine arăți tu. Chestie care nu e tocmai deplasată, e de fapt ceva normal; până la un punct.

Aproape toți facem asta; publicăm poze în care ne place cum am ieșit pentru că nu vrem să le arătăm oamenilor poze în care nu arătăm atât de bine pe cât am putea dacă ar fi unghiul puțin diferit și expresia feței puțin schimbată. E normal. Nimic din ce facem nu e aleatoriu și fără motiv, fie că ne dăm seama sau nu. Toți căutăm validare într-o oarecare măsura. Urmărim ceva din absolut tot ce facem în ochii publicului. Problema e că unii pur și simplu depășesc un prag peste care e în regulă să îi arătăm cu degetul și să le spunem că nevoia lor de atenție și validare e dezgustătoare, chiar dacă le înțelegem comportamentul și ce îi motivează. Trebuie să fie și cineva care le spune că nu e în regulă ce fac, nu să îi umplem de Like-uri și stickere și complimente care le validează comportamentul.

Mai problematice sunt fetele urâte, care au mai multă nevoie de aprecierile celorlalți pentru a se simți bine despre ele înseși. Și pe Facebook e extrem de ușor să fii frumoasă, chiar și când ești urâtă. Se găsesc o sumedenie de oameni la fel de urâți sau mai urâți ca tine care să te complimenteze, iar prietenele vor sări toate pe tine cu complimente și Like-uri, fiindcă pentru multe fete, Like-ul a devenit ceva instinctiv, pe care îl fac fără vreo logică; își dau Like-uri la poze aproape ca o a doua natură, ele nu tratează gestul ăsta ca restul oamenilor. Și fetele urâte nu prea se pot lipsi de chestiile astea, ele trebuie mințite constant că arată cel puțin decent, pentru că în sinea lor, ele cunosc adevărul, chiar dacă nu îl acceptă.

Degeaba schimbi poza de profil zilnic dacă nu e nimeni care să îți hrănească nevoia compulsivă de a fi constant complimentată pentru felul în care arăți. Partea bună e că de obicei ești complimentată și dacă ești urâtă, că din ăia 1000+ se găsesc 10 mai urâți ca tine cărora să le placă cum arăți, poți să ai și nasu-n frunte, nu contează. – Ghid practic pentru a fi penibil pe Facebook

Soluția nici nu trebuie să fie dificilă, nici nu necesită o implicare activă. Minimul pe care îl putem face, și să fie totuși eficient, e să îi ignorăm. Dacă nu am mai trata Like-ul ca instinctiv și obligatoriu de fiecare dată când o persoană apropiată publică orice tâmpenie, poate ar fi un pic diferite lucrurile. La fel cu comentariile de laudă, “ce frumoasă ești” și alte blabla-uri. Oamenii care fac chestiile astea le fac fiindcă primesc constant validare de la ceilalți. Când va publica Geta un selfie cu decolteul scos la înaintare și nimeni nu o va băga în seamă, data viitoare se va gândi de două ori. Când Gigel se va încorda de două ori mai mult ca de obicei și se va uita și mai gânditor în zare, și nici acum nu reacționează nimeni, va începe să aibă dubii despre chestiile pe care le face. Dar ce descriu eu acum se numește “wishful thinking”.

Astea-s genul de chestii pe care le făceam și eu când eram la liceu. Nu cred că trecea săptămână în care să nu public o nouă poză cu mine. Nu că îmi făceam selfie-uri, deși am făcut și asta ocazional, dar ieșeam foarte des și tot timpul se făceau poze. Și publicam des poze cu mine, fiindcă eram băiat chiparos și îmi plăcea atenția fetelor. Dar asta era în liceu. Cu timpul am trecut peste nevoile de atunci și mi s-ar părea extrem de stupid să mai fac chestiile astea acum, deși sunt în continuare chiparos și sunt convins că există numeroase fete care abia așteaptă să-mi acorde atenție. Problema mea e că uneori am de la alții aceleași pretenții pe care le am de la mine și tind să îi judec destul de aspru, deși îi înțeleg cum funcționează și conștientizez că nu e tocmai corect, dar e o atitudine pe care încerc să o domolesc.