Acum 10 ani am auzit pentru prima oară pe cineva folosind „a performa”, și era chiar președintele țării, nu orice haplea – un haplea îmbrăcat mai frumos.
Imediat m-am opărit, mai ales că era vorba de președinte. În ziua de azi „a performa” e mult mai comun, dar încă strâng un pic din dinți de fiecare dată când îl aud ori citesc, cum l-am citit aseară la Politică la minut.
În continuare nu există cuvântul în limba română, dar probabil nu mai are mult, la cât de des e folosit acum. Eu știu, înțeleg, lingvistică, evoluția limbii, și așa mai departe, dar cred că nu m-ar zgâria la fel pe creier chestiile astea dacă n-aș vedea atât de des cum evoluția limbii e ghidată de oameni proști. Dar are sens, uitați-vă la învățământul românesc: cum altcumva să evolueze limba în țara europeană cu cea mai mare rată de analfabetism funcțional?
Recent le-am mai scris celor de la Politică la minut despre folosirea lui „meanwhile”. Am fost calm și glumeț, deși în sinea mea doar amintindu-mi îmi vine să explodez, pentru că efectiv „DE CE, DE CE AI FACE ASTA, E ATÂT DE STUPID”.
Apoi ce mă bulversează e când și oamenii care nu sunt proști încep să vorbească precum oamenii care sunt proști; că sunt atât, atât de mulți oameni educați și inteligenți care sar să adopte prostiile celorlalți fără să clipească.
Ziceam că mă bulversează, dar nu cred că mai e un mare mister de ce se întâmplă asta. Pentru mine, cel puțin, cea mai la îndemână și simplă explicație e faptul că românii nu își respectă limba, nici măcar ăia care nu-s proști. Nu își respectă limba, nu își respectă țara, și nu se respectă pe ei înșiși. Dar dacă ieși pe stradă și îi întrebi, toți sunt mari patrioți, se bat cu pumnii pe piept și își pun stegulețe la geamurile mașinii, aceleași geamuri pe care ieri aruncau țigările în timp ce le tăiau calea altora. Apoi mai întrebi aceiași oameni ce culori are steagul României și îți spun „roșu, galben și albastru”. Super.
Apoi te mai uiți la publicații, la brand-uri, la produse pe rafturi, reclame pe stradă, și vezi texte fără diacritice, ori cu sedile, ca și cum diacriticele românești corecte nu ar fi fost introduse în Windows Vista acum 17 ani. Ori vezi steagul cu culorile inversate, ori poziționat vertical pe lance – chiar am văzut asta acum câțiva ani pe niște pliante electorale. Vorba aia, „n-avem mamă, n-avem tată.” Ori de ce nu, steagul României care nu folosește culorile steagului României, ca cei care fac ciocolata ROM – ei le și inversează, probabil au încercat mai degrabă să reprezinte stilul tipic românesc de a face lucrurile aleatoriu și prost.
Niciodată nu am înțeles adoptarea aparent aleatorie pentru mine a unor cuvinte din engleză când există deja în română cuvinte de bun simț, uzuale, nu cine știe ce cuvinte arhaice obscure. „Job”, „funny”, „safe”, „fair”, „fake”, „discount”, „review”, „band”, „shopping”, etc. Dar acum mă gândesc că poate e foarte simplu: oamenii sunt proști și nu trebuie să încerc să mai înțeleg lucrurile pe care le fac oamenii proști. Faptul că încerc poate mă face mai prost decât ei, că încerc să explic un comportament pe care nici vizații nu și-l explică, deși le aparține; că oamenii ăștia nu se gândesc la ce spun sau fac, totul e din inerție la ei, nimic nu are valoare, nimic nu e sacru. Detest că nu pot să spun lucruri de genul ăsta fără să par un elitist scârbos și să îndepărtez cititorii. E în regulă, înțeleg, probabil și eu aș fi scârbit în locul tău, dar poate înțelegi că toate astea vin din frustrare și mă ierți.
Mereu am încercat să rezist tendințelor astea lingvistice, dar am mai și cedat, fie realizând că poate exageram, fie pur și simplu din oboseală, fie dintr-un motiv sau altul mi s-a părut preferabilă varianta adoptată. De exemplu, acum poate vreo 5-6 ani, am realizat că exagerez refuzând să zic „ok”. Era „bine” sau „în regulă”, niciodată „ok”, până mi-am zis „ok, relaxează-te un pic”, că și în scris începusem să îl evit îmi părea că doar sunt acerb.
Un alt exemplu de un caz în care am cedat a fost când am renunțat la a folosi mereu „înștiințare” în loc de „notificare”, fiindcă mi se părea că n-ar trebui să folosim „notificare” pentru „notification”, dar acolo să zicem că ține și de terminologii tehnice și e altceva. Nici nu aș vrea să plimb șoarecele pe birou, cum fac francezii.
Apoi niciodată nu am înghițit „locație” cu sensul pe care îl folosesc acum toți, dar a trecut atât de mult timp încât nu prea mă mai deranjează – deși îmi pare că în continuare nu există în limba română cu sensul lui uzual. Eu încă îl evit, de regulă prefer să zic literalmente „location” dacă e vorba de trimis LOCAȚIA cuiva – „dă-mi share location”. Altfel, „local” sau efectiv doar „loc”. Evident.
Cred că aversiunea mea se explică parțial (majoritar?) prin faptul că în general mi se pare că oamenii care încep tendințele astea sunt acei oameni proști pe care nu-i înghit. Dacă aș auzi acum pentru prima oară „a performa” de la Presură, aș ofta dezamăgit, dar dacă l-aș auzi de la Morar sau Budeanu, aș înjura mai rău ca-n trafic și poate m-ar deranja mai mult în viitor. Nu știu, e o ipoteză. Am început să o lungesc aiurea, așa că o să închei acest rant.
*wink*
Poate am fost aspru în ce am scris mai sus. Probabil am fost, îmi pare rău. Nu cred că îmi pare rău. Din nou, sunt frustrat, dar încerc să fiu mai relaxat. Țin suficient la lucrurile astea cât să îmi provoace disconfort și să dau pauză la The Acolyte (asta a fost acum câteva ore, nu mai țin minte cum am ajuns de la serial aici) și să scriu despre asta până în toiul nopții ca tu să ridici din umeri și în cel mai fericit caz să zici „da, nașpa” ori, mult mai probabil, „ce preocupări are și tâmpitul ăsta”. Așa am fost încă din adolescență, când am început să îmi formez principiile și valorile. Prost, adică. Și eu.
Discover more from Ovidiu Avrămuș | Blog
Subscribe to get the latest posts sent to your email.