Privind înapoi (2022)

Anul ăsta a început extrem de prost cu eșecul unei relații în care, în naivitatea mea, îmi pusesem toate speranțele. Ianuarie a fost o lună de foc. Eșecul a fost, în schimb, un lucru bun, că dacă nu se încheia atunci, s-ar fi încheiat mai târziu pe căi naturale. Așa, felul extrem de urât în care s-a purtat cu mine, ceva ce nu mai trăisem cu nicio altă fată, mi-a oferit noi tipuri de durere care să-mi arate că, cumva, încă nu le-am experimentat pe toate. Învățăturile au fost neprețuite și datorită acestui eșec am avut ocazia să adâncesc niște relații deja existente, să creez alte relații noi cu persoane extraordinare, și să am numeroase experiențe grozave de-a lungul anului. N-aș schimba nimic și sunt mândru de mine și de cum am trecut prin totul. Aș fi putut să ard, în schimb m-am remodelat și am ieșit mai câștigat.

Someone I loved once gave me a box full of darkness. It took me years to understand that this too, was a gift. – Mary Oliver, “The Uses of Sorrow”

Nu pot să nu mă gândesc, la fel ca și ultima oară, la toate persoanele pe care le-am rănit anul ăsta, că iarăși au fost prea multe. Ca de obicei, fie s-a întâmplat fiindcă așa se mai întâmplă uneori în astfel de situații, fie am făcut-o din egoism și slăbiciune. O dată, totuși, a fost cu intenție, pentru prima oară. Am considerat-o necesar. Nu știu dacă a fost sau dacă doar am fost eu iarăși slab. Am fost o dezamăgire pentru multe persoane în 2022. Nu știu ce valoare ar mai avea scuzele. Alte scuze.

În ce privește prieteniile, am mai pierdut niște prieteni, am mai câștigat niște prieteni. Se întâmplă. Am decis să fiu mai precaut, mai selectiv, și mai privat, că oricât de drag mi-ar fi mie de oameni și oricât mă ofer, unii tind să nu fie reciproci.

Pe plan profesional, în 2022 am făcut cel mai mare salt pe care l-am făcut vreodată, cu încă unul deja anunțat pentru ianuarie. A fost ceva ce literalmente mi-a schimbat stilul de viață și mi-a oferit multe lucruri, atât materiale, cât și spirituale. Succesele astea, totuși, sunt dificile pentru cineva care deseori suferă de sindromul impostorului.

În 2022 am fost mai concentrat pe viață în sine și n-am scris aici la fel de mult pe cât mi-ar fi plăcut, dar din punct de vedere creativ, a fost un an grozav: Dunno, The Gallery of Me. Nici despre fetele Teodorei n-am scris mult, dar am început împreună un webcomic de care sunt foarte bucuros: Throes of Life.

Am văzut multe stele căzătoare anul ăsta. Neobișnuit de multe. Cineva mi-a spus că probabil e fiindcă trebuie să îmi pun o dorință. Am făcut-o într-un final și de atunci n-am mai văzut niciuna. Universul mi-a cam adeverit dorința, dar n-am fost eu foarte receptiv, cum tind să fiu cu multe lucruri bune care-mi cad în poală, așa că am zis „nu, merci”.

O prietenă amică cunoștință gagică oarecare scria despre cum 2022 a fost cel mai oribil an pe care l-a avut vreodată. I-am scris să-i amintesc despre toate lucrurile grozave pe care le-a făcut anul ăsta și cum a trecut peste dificultăți ca o reală campioană, și mi-am dat și eu seama atunci că totul depinde de perspectivă și de cum alegi să privești lucrurile. Nu ignor lucrurile rele din 2022, că au fost multe, dar aleg să mă concentrez pe felul în care m-am descurcat cu ele, cât de mult m-au ajutat și m-au crescut, și toate experiențele frumoase și extraordinar de frumoase avute în ultimul an. Așadar, 2022 a fost un an bun, mai bun ca precedentul, cu multe clipe pe care nu o să le uit niciodată.

We don’t seek the painful experiences that hew our identities, but we seek our identities in the wake of painful experiences. We cannot bear a pointless torment, but we can endure great pain if we believe that it’s purposeful. Ease makes less of an impression on us than struggle. We could have been ourselves without our delights, but not without the misfortunes that drive our search for meaning. ‘Therefore, I take pleasure in infirmities,’ St. Paul wrote in Second Corinthians, ‘for when I am weak, then I am strong.’ – Andrew Solomon, “The Noonday Demon”