‘The Noonday Demon’ – Andrew Solomon

Abia prima carte citită pe anul ăsta e ‘The Noonday Demon: An Atlas of Depression’ a lui Andrew Solomon, care e exact ce se pretinde a fi: un atlas al depresiei. Cartea analizează în detaliu depresia în timpuri contemporane cât și de-a lungul istoriei, cauzele ei, potențiale remedii, medicamentoase sau nu, percepția ei în diverse culturi și efectele asupra oamenilor din acele culturi, și multe altele, în același timp și Solomon însuși suferind de depresie și oferind detalii intime despre această boală.

Pe scurt, e o carte fascinantă și înspăimântătoare în același timp. În România, specific, e genul de carte care dacă ar fi citită, chiar parțial, la scară largă, cred că ar avea efecte pozitive imense asupra oamenilor în ceea ce privește înțelegerea suferinței proprii, cat și a altora. Am citit în carte niște povești uimitoare ale unor oameni și mai uimitori, oameni care au trecut prin suferințe pe care mintea unei persoane obișnuite nici nu le poate concepe, oameni care au îndurat dureri pur și simplu inimaginabile. Despre o poveste personală și extrem de terifiantă a autorului chiar am scris odată, aici. Tot ce am citit a fost o excelentă sursă de introspecție, din mai multe puncte de vedere, și aș recomanda cartea oricui vrea să înțeleagă puțin mai bine oamenii din jur.

Ca un mic fapt divers, citind ‘The Noonday Demon’ l-am “descoperit” și pe Emil Cioran. Deși e renumit, nu știam mai nimic despre el, în afara numelui său și a faptului că a fost filozof. Spre rușinea mea, a trebuit să citesc cartea unui american ca să aflu despre un filozof român apreciat la nivel global. Am adăugat deja o carte de-a lui pe listă și o voi citi în viitor.

Mai jos sunt câteva paragrafe pe care mi le-am notat. Majoritatea sunt copiate din varianta în română a cărții, iar cele scrise cu verde sunt traduse de mine, fie pentru că nu mi-a plăcut traducerea din varianta românească, fie pentru că acele părți nu existau în varianta românească.

Graham Greene a spus cândva: “Mă întreb uneori cum pot cei care nu scriu, nu compun sau nu pictează să se ferească de nebunia, melancolia, panica inerente faptului de a fi om.”

Dacă pare uneori că depresia e suferinţa proprie claselor mijlocii occidentale moderne este din cauză că, în această comunitate, dobândim acum, dintr-odată, noi modalităţi rafinate pentru a identifica, a numi, a trata şi a accepta depresia – şi nu din cauză că am avea vreun drept special la suferinţa însăşi.

Îi transformăm pe cei vindecabili în cazuri patologice, iar ceea ce ar putea fi modificat cu uşurinţă ajunge să fie tratat ca boală, chiar dacă mai înainte a fost tratat dintr-o perspectivă cu caracter personal sau ca stare sufletească. De cum vom avea un medicament pentru violenţă, violenţa va fi o boală.

Nu există viaţă care să nu conţină materie pentru deznădejde, dar unii oameni se apropie prea mult de margine, iar alţii reuşesc să stea uneori trişti, într-un luminiş sigur, departe de faleze.

Depresia poate fi cauzată şi de o schimbare pozitivă. Aducerea pe lume a unui copil, o promovare sau căsătoria prezintă un risc de stârnire a depresiei aproape la fel de mare ca moartea sau o pierdere.

Nu-mi puteam imagina cum să capăt scleroză multiplă, ori cancer, ori diverse alte boli fatale, dar ştiam cum să iau SIDA, aşa că m-am hotărât să fac asta. Într-un parc din Londra, la ceas când totul e pustiu, mult după miezul nopţii, un bărbat scund, dolofan, cu ochelari cu lentile groase şi rame de baga, a venit la mine şi mi s-a oferit. Şi-a tras în jos pantalonii şi s-a aplecat. M-am pus pe treabă. Simţeam că toate astea i se întâmplă altcuiva; am auzit ochelarii căzându-i, şi singurul meu gând era: curând o să fiu mort, aşa că n-o să ajung niciodată bătrân şi jalnic ca omul ăsta. O voce din capul meu zicea că am început, în fine, procesul şi o să mor curând, iar la acest gând am simţit o imensă uşurare şi recunoştinţă. Am încercat să pricep de ce continua să trăiască bărbatul acela, de ce se scula din pat şi făcea ceva toată ziua, ca să vină aici noaptea. Luna era în primul pătrar şi era primăvară.

N-aveam de gând să mor cu încetul de SIDA; aveam intenţia să mă omor, cu HIV ca pretext.

“A trebuit să mă afund atât de mult încât nu mai aveam în ce altceva să cred decât în Dumnezeu. Mă simțeam puțin rușinat fiind atras de religie, dar era bine. E bine fiindcă oricât de rea ar fi săptămâna, există acea slujbă în fiecare vineri.” – Bill Stein

“Nu cred că mă simt vreodată cu adevărat fericit. Nu te poți aștepta decât ca viața să nu fie mizerabilă. Când ești foarte conștient de tine însuți e greu să fii pe deplin fericit.” – Bill Stein

Îmi amintesc că am izbucnit în plâns pentru că una dintre tastele computerului s-a blocat o secundă. Totul mi se părea chinuitor de greu, şi aşa, bunăoară, ideea de ridica receptorul telefonului îmi părea ca ridicarea unei haltere de două sute de kilograme. Realitatea faptului că trebuia să-mi pun nu doar una, ci două şosete, şi apoi doi pantofi mă copleşea, şi voiam să mă întorc în pat. Cu toate că nu simţeam neliniştea acută care caracterizase episoadele precedente, a început să se arate şi paranoia. Am început să mă tem ori de câte ori câinele meu ieşea din încăpere, că o face pentru că nu-i par interesant.

Aşa e şi cu depresia. Dacă eşti în stare să scapi de depresie, poţi trăi într-o pace minunată cu problemele din viaţa reală cu care poate că trebuie să te confrunţi şi care, comparativ, par totdeauna minime. I-am telefonat unuia dintre oamenii pe care-i intervievam pentru această carte, şi am început politicos conversaţia, întrebând cum se simte. „Păi“, a zis el, „mă doare spatele; mi-am scrântit o gleznă; copiii sunt furioşi pe mine; plouă cu găleata; mi-a murit pisica; şi sunt în pragul falimentului. Pe de altă parte, în prezent sunt asimptomatic pe plan psihologic, aşa că aş zice că, una peste alta, lucrurile stau excelent.“

Depresia poate fi la fel de bine consecinţa faptului că ai avut parte de prea multe bucurii, ca şi a faptului că ai avut parte de prea multe orori. Există şi ceva care se poate numi stres postbucurie. Cea mai gravă dintre depresii se găseşte într-un moment prezent care nu poate scăpa de trecutul pe care-l idealizează ori îl deplânge.

“Dacă aş fi în cârje, nu mi s-ar cere să dansez”, a spus o femeie despre eforturile necontenite ale familiei sale de a o face să iasă din casă şi să se distreze. E atât de multă durere în lume, iar cei mai mulţi dintre aceşti oameni îşi păstrează taina, târându-se de-a lungul unor vieţi chinuitoare în scaune cu rotile, puşi în invizibile corsete de ghips.

Într-o serie de interviuri cu soţi care-şi bat soţiile, am găsit descrieri consecvente de simptome ale depresiei organice. “Mă duc acasă şi mă simt sleit de puteri tot timpul” – a spus un bărbat – “şi acolo e femeia aia care-mi pune toate afurisitele alea de întrebări, iar zgomotul lor începe să-mi bubuie pur şi simplu în cap, ca nişte ciocane. Nu pot mânca aşa, nu pot dormi aşa, numai că ea e acolo tot timpul. Nu vreau să-i fac rău, dar trebuie să fac ceva. Înnebunesc, pricepi?” Altcineva a spus că, atunci când îşi vede nevasta, se simte “aşa de lipsit de valoare pe pământul ăsta, că n-aş mai fi în stare să fac nimic dacă n-aş trage un pumn ori ceva de genul ăsta”.

Lovirea soţiei este, evident, o reacţie nepotrivită la sentimentele de depresie, dar adesea sindroamele sunt strâns legate între ele. Pare probabil ca multe alte comportamente agresive, vătămătoare să fie manifestări ale depresiei masculine.

Pe lista grupurilor cu cea mai mare probabilitate de apariţie a depresiei, persoanele gay se situează şocant de sus. Într-un studiu recent, cercetătorii au examinat gemeni de vârstă mijlocie, dintre care unul era gay, iar celălalt heterosexual. Dintre heterosexuali, circa 4 la sută încercaseră să se sinucidă. Dintre persoanele gay, 15 la sută încercaseră să se sinucidă. În alt studiu, pe un eşantion aleatoriu de aproape patru mii de bărbaţi între şaptesprezece şi treizeci şi nouă de ani, 3,5 la sută dintre heterosexuali încercaseră să se sinucidă, în vreme ce aproape 20 la sută dintre cei care aveau parteneri de acelaşi sex încercaseră să se sinucidă. În alt studiu aleatoriu despre zece mii de bărbaţi şi femei, la cei care avuseseră în anul precedent relaţii sexuale cu persoane de acelaşi sex apărea un procent semnificativ de înalt al depresiei şi atacurilor de panică. Un studiu reunind informaţii culese în Noua Zeelandă de-a lungul a douăzeci şi unu de ani pe circa o mie două sute de indivizi a arătat că la cei care se identificau drept gay, lesbiană sau bisexual exista un risc mai mare de depresie majoră, tulburare de anxietate generalizată, tulburări de comportament, dependenţă de nicotină, gânduri de sinucidere şi încercări de suicid. Un studiu olandez efectuat pe şase mii de persoane a arătat că la bărbaţii şi femeile gay există probabilitatea unor procente substanţial mai mari de depresie decât la heterosexuali. Un studiu pe patruzeci de mii de tineri, efectuat în Minnesota, a arătat că la bărbaţii gay există o probabilitate de şapte ori mai mare de încercări de sinucidere decât la cei heterosexuali. Un alt studiu pe aproximativ trei mii cinci sute de studenţi a arătat că bărbaţii gay erau de aproape şapte ori mai susceptibili să procedeze la o tentativă de suicid decât bărbaţii heterosexuali. Alt studiu a arătat că, într-un eşantion de circa o mie cinci sute de studenţi, la persoanele gay (de ambele sexe) exista o probabilitate de peste şapte ori mai mare decât la studenţii heterosexuali de a fi procedat la patru sau mai multe încercări de suicid. Un studiu cu centrul la San Diego a arătat că, dintre sinuciderile la bărbaţi, 10 la sută sunt comise de persoanele gay. Dacă eşti gay, riscurile de a fi depresiv cresc enorm.

În Nepal, când unui elefant îi intră în picior o aşchie sau o ţeapă, cornacul îi pune boia de ardei iute într-un ochi, iar elefantul e atât de preocupat de durerea provocată de ardei, încât nu-i mai pasă de durerea din picior, şi oamenii pot să-i scoată ţeapa fără să fie striviţi (şi nu trece mult până să iasă şi boiaua de ardei iute din ochi). Pentru mulţi depresivi, alcoolul, sau cocaina, sau heroina sunt ardeiul iute, lucrul greu de suportat, a cărui grozăvie abate atenţia de la depresia şi mai greu de suportat.

Cercetătorii au raportat mai multe episoade în care o singură doză de ecstasy a declanşat o boală psihiatrică permanentă – uneori imediat, iar alteori după câţiva ani.

“Spaima mea reală este că mulţi oameni care au folosit mult ecstasy în ultimele două decenii o să creadă că sunt bine, şi apoi, când împlinesc cincizeci de ani, o să se năruiască dintr-odată. Pacienţii depresivi care iau acest drog? Le spun: «Peste douăzeci de ani vreţi să trebuiască să luaţi trei medicamente – sau zece?»” – David McDowell

“Ori de câte ori mă loveşte vreo nenorocire, cheia temniţei mele o ştiu în mâna mea, şi nici un leac nu se arată mai iute inimii mele ca sabia mea.” – John Donne, “Biathanatos” (1621)

“Omul care omoară un om omoară un om.
Omul care se omoară omoară toţi oamenii.
În ceea ce-l priveşte, lichidează lumea cu totul.” – G.K. Chesterton

Când serviciile de furnizare a gazului pentru uz domestic din Anglia au trecut de la gazele de cocs, letale, la gazele naturale, mai puţin toxice, rata sinuciderilor a scăzut cu o treime, sinuciderile anuale cu ajutorul gazului scăzând de la 2.368 la 11. Dacă tendinţa de suicid se poate manifesta impulsiv, reducerea disponibilităţii imediate a mijloacelor de a te omorî ar face ca impulsul să treacă fără să fie transpus în fapt. SUA sunt singura ţară din lume în care principalul mijloc de sinucidere îl constituie armele de foc. În fiecare an, în SUA, numărul celor care se sinucid cu arme de foc este mai mare decât al celor care sunt împuşcaţi. Rata sinuciderilor în cele zece state cu cele mai permisive legi în privinţa controlului armelor de foc este de două ori mai mare decât în cele zece state cu legile cele mai severe.

Sinuciderea este adesea manifestarea finalului depresiv al unui spectru de stări maniaco-depresive, şi acesta e motivul dat de obicei pentru rata mare a sinuciderilor în rândul persoanelor de succes. Persoanele de succes tind, de asemenea, să-şi stabilească standarde înalte, fiind adesea dezamăgite chiar şi de cele mai mari realizări ale lor. Examenul de conştiinţă şi preocuparea obsesivă pot duce la sinucidere, situaţie ce apare frecvent printre artişti şi alte persoane creative. Rata sinuciderilor e însă înaltă şi printre oamenii de afaceri: se pare că unele dintre calităţile care duc la succes duc şi la sinucidere. La oamenii de ştiinţă, compozitori şi oamenii de afaceri de înalt nivel, probabilitatea de a se omorî este de cinci ori mai mare decât la restul populaţiei; la scriitori, mai ales la poeţi, rata este şi mai mare.

Am fost fascinat de ştirea despre sinuciderea unei caracatiţe, dresată pentru un circ, care învăţase să facă diverse trucuri pentru care era răsplătită cu hrană. Când circul s-a desfiinţat, caracatiţa a fost ţinută într-un bazin şi nimeni nu mai dădea atenţie trucurilor ei. Treptat, şi-a pierdut culoarea (dispoziţiile caracatiţelor se exprimă prin schimbările nuanţelor corpului) şi, în cele din urmă, şi-a mai făcut o dată toate trucurile, de la cap la coadă, n-a primit nici o răsplată, şi s-a rănit singură atât de grav cu fălcile gurii, încât a murit.

Cu toate că există un vârf spectaculos al sinuciderilor în rândurile adolescenţilor, cele mai mari procente de sinucideri sunt la bărbaţii de peste şaizeci şi cinci de ani; la subgrupul bărbaţilor albi de peste optzeci şi cinci de ani, rata de sinucidere este de unu la două mii.

Metodele de suicid sunt fascinant de variate. Kay Jamison cataloghează, în Night Falls Fast, unele tehnici neobişnuite, cum ar fi înghiţirea de apă clocotită; introducerea pe gât a unei cozi de mătură; înfigerea de croşete în burtă; înghiţirea de piele şi fier; săritul într-un vulcan; îndesarea pe gât a unei târtiţe de curcan; înghiţirea de dinamită, de cărbuni aprinşi, de lenjerie de corp sau de pat; spânzurarea cu propriul păr; făcutul unei găuri în cap cu burghiul electric; mersul prin zăpadă fără haine groase; prinderea gâtului într-o menghină; realizarea unui dispozitiv pentru autodecapitare; injectarea de unt de arahide sau maioneză în vene; prăbuşirea în munţi cu un bombardier; punerea pe piele a unui păianjen „văduva neagră“; înecarea într-un butoi cu
oţet; sufocarea în frigider; băutul de acid; înghiţirea de artificii; punerea de lipitori pe corp; spânzurarea cu un rozariu. În SUA, cele mai obişnuite metode sunt cele evidente: arme de foc, droguri, spânzurare şi aruncarea în gol.

În timpul Războiului din Vietnam, au fost mai numeroşi tinerii care s-au sinucis decât cei omorâţi în luptă.

“Și atunci trebuie eu, într-adevăr, Durere, să trăiesc cu tine
Pentru tot restul vieții – împărțindu-mi focul, patul,
Împărțind – of, cel mai rău dintre toate! – același cap? –
Și, când mă hrănesc, hrănindu-te și pe tine?” – Edna St. Vincent Millay

“Nu ştiu de ce am vrut să mor”, a zis, “dar vă pot spune că ieri mi se părea perfect rezonabil.” Am examinat împreună amănuntele. “Am hotărât că lumea ar fi un loc mai bun fără mine”, a zis. “Am chibzuit îndelung şi am văzut că asta mi-ar elibera soţia, că ar fi mai
bine pentru restaurant, că ar fi o uşurare pentru mine. Ăsta-i lucrul tare ciudat: că părea o idee atât de evident bună, atât de rezonabilă.”

Se simţea foarte uşurat că a fost salvat de ideea asta bună.

“Am căutat atât de multe lucruri în viață”, a zis ea, cu o voce lentă ca un gramofon ce redă sunetul la viteza greșită. “Atât de multe lucruri. Și în tot timpul acesta, paradisul a fost aici în camera asta, cu voi trei.” – din ultimele cuvinte a mamei autorului, la sinuciderea asistată a acesteia.

Philagrius credea că multe din simptomele depresiei rezultau din pierderea a prea multă spermă în visele umede, și prescria un amestec de ghimbir, piper, epithem [nu am găsit traducere], și miere pentru a le controla. Anti-Philagrienii perioadei credeau că depresia e rezultatul organic al absintenței sexuale și își trimiteau pacienții înapoi în dormitor.

Rufus considera că pacienții lui melancolici sufereau și de o acumulare de lichide sexuale neeliberate, a căror putrefacție le infecta creierul.

Galen, de asemenea, împărtășea credința lui Rufus despre consecințele dezastroase ale eliberării sexuale deficitare. El își trata una dintre paciente, a cărui creier, credea el, era afectat de noxele de fum ale lichidelor ei sexuale neeliberate, “cu o stimulare manuală a vaginului și a clitorisului, iar pacienta obținea mare plăcere din asta, ieșea mult lichid, și a fost vindecată.”

Scriitorul danez Caspar Barlaeus a crezut în diferite stadii ale vieții lui că e făcut din sticlă, ori din paie, care ar putea lua foc oricând. […] Câțiva danezi credeau că au fundul de sticlă și îndurau mari dureri pentru a evita să se așeze, de frică să nu li se spargă; unul insista că nu poate călători decât dacă e împachetat într-o cutie cu paie. Ludovicus a Casanova a scris o descriere lungă a unui brutar care credea că e făcut din unt și era îngrozit de ideea topirii, care insista să stea tot timpul complet dezbrăcat și acoperit cu frunze pentru a se păstra răcoros.

Este interesant de notat că, pe ansamblul culturilor, la femei sunt mai mari procentele nu numai de depresie, ci şi de atacuri de panică şi tulburări de alimentaţie, în vreme ce la bărbaţi sunt mai mari ratele de incidenţă ale autismului, ale sindromului deficitului de atenţie şi hiperactivitate (ADHD) şi ale alcoolismului.

De două ori mai multe femei raportează depresia, dar la bărbaţi riscul de sinucidere e de patru ori mai mare decât la femei.

Am învățat că depresia poate cu ușurință să erupă sub formă de furie.

În general, copiii cu mamă depresivă nu numai că reflectă, dar şi amplifică starea mamei. Chiar şi la zece ani de la evaluarea iniţială, aceşti copii suferă de perturbări sociale semnificative şi au un risc întreit de depresie şi un risc încincit de tulburări legate de panică şi de dependenţă de alcool.

Copiii cu mamă depresivă au mai multe greutăţi în lume decât copiii cu mamă schizofrenică: depresia are un efect cât se poate de direct asupra mecanismelor fundamentale ale creşterii copiilor. Copiii cu mamă depresivă pot să sufere nu numai de depresie, ci şi de sindromul deficitului de atenţie, anxietatea despărţirii şi tulburări de comportament. Nu se descurcă bine în situaţiile sociale şi academice, chiar dacă sunt inteligenţi şi au unele calităţi atrăgătoare ale personalităţii. Au niveluri neobişnuit de înalte ale problemelor fizice – alergii, astm, răceli frecvente, dureri de cap intense, dureri de stomac – şi se plâng că nu se simt în siguranţă. Au adesea tendinţe paranoice.

După recuperarea iniţială, multe persoane vârstnice care au suferit atacuri cerebrale au crize de plâns foarte puternice la aspecte mărunte, pozitive sau negative. După un atac cerebral, un pacient izbucnea în lacrimi de douăzeci şi cinci până la o sută de ori pe zi, fiecare criză durând între unu şi zece minute, şi asta îl storcea de puteri în aşa măsură, încât abia putea să facă cele mai elementare lucruri. Tratamentul cu un inhibitor selectiv de recaptare a serotoninei a adus rapid sub control aceste crize; însă, de cum n-a mai luat medicamentul, plânsul a revenit, şi acum ia medicamente permanent.

“Dacă mi-aș fi rupt spatele într-un accident rutier, nu aș fi fost mai neputincioasă de atât, și m-aș fi simțit justificată având nevoie de atâta timp de vindecare.” – mamă a doi copii, vorbind despre depresia ei.

Are tulburare schizo-afectivă, ceea ce înseamnă că, pe lângă o depresie profundă, mai are şi halucinaţii şi aude voci care-i spun să se sinucidă. Panica îi blochează legăturile obişnuite cu lumea. Nimeni nu-şi poate aminti de câte ori a încercat să-şi ia viaţa – dar, de vreme ce a fost internată cea mai mare parte din viaţa ei adultă, a fost salvată iar şi iar, chiar şi când s-a aruncat în faţa unei maşini. Braţele îi sunt pline de cicatrice de la nenumăratele tăieturi; un doctor i-a spus de curând că nu mai are porţiuni cu carne elastică, şi că, dacă se mai taie, rănile nu se vor mai putea vindeca. Pe stomac, are pielea cârpăcită, deoarece şi-a dat foc de multe ori. A încercat să se sugrume (cu saci de plastic, cu un şiret de pantof, cu manşonul tensiometrului) – până ce “capul mi s-a învineţit”, şi are pe gât urmele care o dovedesc. Pleoapele i s-au zbârcit în locurile în care le-a ars cu ţigara. Are părul rar, pentru că şi-l smulge, iar dinţii i-au putrezit parţial, ca efect secundar al medicamentelor pe care le ia – gura veşnic uscată poate duce la gingivită. Pe moment, medicamentele care-i sunt prescrise sunt clozaril, 100 mg, de cinci ori pe zi; clozaril, 25 mg, de cinci ori pe zi; prilosec, 20 mg, o dată pe zi; seroquel, 200 mg, de două ori pe zi; ditropan, 5 mg, de patru ori pe zi; lescol, 20 mg, o dată pe zi; buSpar, 10 mg, de şase ori pe zi; prozac, 20 mg, de patru ori pe zi; neorontin, 300 mg, de trei ori pe zi; topamax, 25 mg, o dată pe zi; cogentin, 2 mg, de două ori pe zi.

Unealta pe care o preferă ca să se taie este capacul unei cutii de conserve. Odată şi-a sfâşiat braţele atât de rău, că a fost nevoie de patru sute de puncte de sutură. “Să mă tai e singurul lucru care-mi oferă plăcere”, mi-a spus. Când n-a avut la dispoziţie o cutie de conserve, a reuşit să dezdoaie partea inferioară a unui tub de pastă de dinţi, cu care şi-a tăiat fâşii de piele.

“Mă simt mai bine când e greu. Dacă e să simt durere, mai bine să fie fizică decât emoţională. Pentru mine, e ca o purificare când sunt atât de secată de puteri că nici nu mai pot răsufla. Prinderea cu capse e mai bună decât cusăturile, pentru că doare mai tare, dar nu doare destul de mult timp. Când mă tai, aş vrea să mor – cine să mai aibă grijă de mine, când sunt toată făcută fâşii, şi arsă, şi toate astea? Vedeţi, nu sunt o făptură bună.” Angel a fost în regim de supraveghere unu-la-unu – nici măcar la baie nu putea fi singură – timp de trei ani, într-o perioadă deosebit de grea. Erau momente în care trebuia să fie legată de pat. A fost ţinută în saloane încuiate şi şi-a petrecut o vreme într-o plasă – o bucată mare de împletitură, care înfăşoară un pacient violent, imobilizându-l complet. A descris acea trăire ca nespus de înspăimântătoare.

Fiind foarte conştientă de dificultatea comunicării cu mine, mi-a trimis, după câteva săptămâni, o scrisoare, “ca să fie limpede”. În ea, scria: “Am făcut atâtea lucruri ca să mă omor şi să mă rănesc. Totul devine foarte obositor. Nu cred că mi-a mai rămas creier. Uneori, dacă încep să plâng, mă tem că n-o să mă mai pot opri. Am pierdut fără încetare. Sunt atâţia oameni pe care aş fi vrut să-i ajut, fie şi numai cu o îmbrăţişare. Doar asta – şi mă face fericită.
Uneori, scriu poezii. Ele îmi spun mie şi celorlalţi cât de bolnavă am fost. Dar arată că există Speranţă. Cu drag, Angel.”

Înainte de a pleca de la Norristown, mi-a spus: “Ceea ce mă sperie cu adevărat e că n-o să mă mai pot aduna destul, să fac lucruri ca mersul la cumpărături, şi scările, trei etaje. Şi oamenii. Toate astea.” Dar a suportat tranziţia surprinzător de bine. “În clipa asta”, mi-a spus cam la o lună de la mutare, “mă simt mai bine ca oricând.” Şi apoi, a mers, încetul cu încetul, tot mai bine, căpătând o încredere la care nu se aşteptase. A continuat să audă o voce care o striga pe nume, dar nu era vocea demonică, chinuitoare, pe care o auzise înainte. “În cea mai mare parte a timpului, nu simt imboldul să mă rănesc. Era ca o constrângere. Iar acum, mă gândesc la asta, dar nu ca înainte. Deloc ca înainte, când, dacă strănuta cineva, eu mă tăiam. Acum, simt că doresc să exist, sper, tot restul vieţii mele!” mi-a spus.

“Ştii”, a spus, “de-aş putea să mă fac destul de bine ca să fac nişte lucruri, mi-ar plăcea să mă duc la unul dintre marile talk-showuri, poate la Oprah. Ăsta ar fi visul meu.”

Am întrebat-o de ce vrea să apară la un talk-show.

“Vreau doar să le transmit oamenilor mesajul meu”, a spus, pe când ne întorceam cu maşina. “Vreau să le spun tuturor: nu te tăia, şi nu te răni, şi nu te urî. Ştii? Chiar e important. Aş vrea să fi ştiut asta mult mai devreme. Vreau să le spun tuturor.” Am mers o vreme în tăcere. “O să încerci să le spui asta oamenilor când îţi scrii cartea?” m-a întrebat. Şi a râs, un pic stingherită.

“O să încerc să le spun oamenilor exact ceea ce ai spus”, i-am răspuns.

“Promiţi? E foarte important.”

“Promit.”

Există o interacţiune între boală şi personalitate; unii oameni pot să tolereze simptome care pe alţii i-ar distruge; alţii nu pot accepta aproape nimic. Unii par să cedeze în faţa depresiei lor; alţii par să se lupte cu ea. Dat fiind că depresia e foarte demotivantă, e nevoie de impulsul de supravieţuitor ca să mergem mai departe prin ea şi să nu capitulăm.

“Există cu adevărat laturi bune ale depresiei; atâta doar că e greu să le vezi când eşti în ea.” – Frank Rusakoff

În ziua fericită în care o să uităm de depresie, o să pierdem foarte mult odată cu ea. Dacă pământul s-ar putea hrăni pe sine şi ne-ar putea hrăni şi pe noi fără ploaie, şi dacă am pune stăpânire pe vreme şi am declara că trebuie să fie mereu soare, oare n-am duce dorul zilelor cenuşii şi al furtunilor de vară?

Pentru cei interesați, am mai tradus citate din alte cărți despre boli mintale pe care le-am citit: ‘On Depression’, ‘An Unquiet Mind’, ‘The Other Side of Silence’.