Unii rămân în urmă

Când eram în liceu și toți cunoscuții erau adolescenți, Facebook era un loc deosebit de dramatic; probabil azi e și mai rău printre copiii de liceu, n-aș avea de unde să știu, din fericire.

Deși timpul trece și oamenii avansează în vârstă, unele mentalități rămân în trecut. Știți și voi despre cine vorbesc, că aveți și voi cunoștințe de genul ăsta, ori poate chiar sunteți genul ăsta de cunoștințe ale altora; oameni care par să fi rămas cu mintea în liceu, care se pupăcesc prin stickere cu partenerul și publică melodii triste și scriu mesaje deloc subtile atunci când se ceartă. Ideea nu e că ar trebui să te prefaci că ești altcumva doar de ochii lumii, ori chestii din-astea superficiale, ci pur și simplu mă uimește faptul că ai o vârstă și încă poți să te porți așa fără să te autosesizezi, să nu te simți tu penibil față de tine, independent de restul oamenilor, când publici un selfie în care te uiți la cameră ca și cum doar ce l-ai fi mâncat pe Van Damme la micul dejun, ori cu un aer misterios și o privire profundă, ca și cum țineai soarta lumii în balanță, ori când te pisicești într-o poză și te faci drăgălașă și sclipitoare ca o prințesică fandosită.

Mă frustrează oamenii ăștia în același fel în care mă frustrează orice lucru pe care nu îl înțeleg. Comportamentul lor raportat la vârstă mă derutează complet. Pe de altă parte mă și amuză, pentru că îi vezi în lumea reală și au pretenția să fie luați în serios ca adulți.

Alte articole:

Lasă un comentariu

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Diverse