Acum două dimineți eram la bucătărie cu televizorul pornit și era La Măruță în reluare. La emisiunea respectivă se vorbea despre un băiat care a primit un organ de la alt băiat care a murit în ziua de Paște și bla bla, “miraculos”, “ca prin miracol”, “ce bun e Dumnezeu”, și toate cele. I shit you not, îl slăveau pe “Dumnezeu” pentru că a primit ăsta un organ și poate trăi pe spinarea ăluia care a murit într-un accident în ziua Paștelui și părinții lui, ca niște oameni responsabili, au decis să îi doneze organele. Cretincioși, ce pretenții să ai de la ei? Trecem peste.
La un moment dat, o gagică oarecare de la emisiune e trimisă la copil la spital să îi ia interviul și să vorbească Măruță cu el. Tatăl copilului fiind plecat în Italia (abandon sau ceva de genul, nu mai știu și nu contează), tipa îl întreabă cât de dor îi e de tatăl lui. Nu dacă îi e dor de tatăl lui, ci cât. Femeia voia un cuantum. Mai târziu, când l-au adus pe tatăl lui în țară să își vadă copilul, tipa îl întreabă cât de fericit e că îl vede pe tatăl lui. Nu dacă, ci cât. În momentul ăla parcă citeai pe fața lui regretul că nu l-au lăsat să moară.
Cum rahat răspunzi la întrebări de genul ăsta? Și cât de prost să fii să pui întrebări de genul ăsta? Ca om obișnuit zic că par niște întrebări cretine, dar aia mai are și niște pregătire în plus față de oamenii obișnuiți, nu? Presupun, nu știu, că doar s-au bazat pe ceva când au angajat-o, nu? Nu e prima oară când aud în interviuri întrebări din-astea cretine, am auzit mai multe de-a lungul timpului, la mai multe posturi, de la mai mulți oameni. Atât ne duce pe noi capul?
Discover more from Ovidiu Avrămuș | Blog
Subscribe to get the latest posts sent to your email.