Alegoria peșterii

Captivitatea în peșteră

Platon începe prin a îi cere lui Glaucon să își imagineze o peșteră unde niște oameni au fost captivi de la naștere. Acești prizonieri sunt încătușați astfel încât picioarele lor și gâtul le sunt fixate, forțându-i să privească la peretele din fața lor și nu prin peșteră, la fiecare, sau la ei înșiși. În spatele prizonierilor e un foc, iar între foc și prizonieri e un zid mic ca înălțime, în spatele căruia trec oameni cărând deasupra capului obiecte sau păpuși ce înfățișează oameni ori animale. Oamenii trec prin spatele zidului astfel încât focul să nu le facă lor umbră pe peretele la care se uită prizonierii, decât obiectelor pe care le cară. Prizonierii văd astfel decât umbrele obiectelor pe peretele din fața lor. Sunetele oamenilor vorbind se reflectă de pe peretele cu umbrele, astfel că prizonierii cred că sunetele vin direct de la umbre.

Socrate sugerează că umbrele reprezintă realitatea pentru prizonieri, fiindcă ei nu au văzut niciodată altceva; nu realizează că ce văd ei sunt umbrele unor obiecte în fața unui foc și cu atât mai mult că aceste obiecte sunt inspirate din ființe reale care trăiesc în afara peșterii.

Plecarea din peșteră

Platon presupune apoi că un prizonier e eliberat și forțat să se întoarcă și să vadă focul. Lumina i-ar răni ochii și i-ar fi greu să vadă obiectele care fac umbrele. Dacă i s-ar spune că ce vedea înainte nu era real și lucrurile pe care se străduiește acum să le vadă sunt de fapt reale, nu ar crede asta. În durerea lui, continuă Platon, prizonierul eliberat s-ar întoarce și ar fugi înapoi la ce poate vedea și la lucrurile cu care e obișnuit, la umbrele de pe perete. El scrie: “… i-ar răni ochii, și ar scăpa întorcându-se la lucrurile pe care le putea privi, iar acestea i s-ar părea mai clare decât ceea ce i se arăta.”

Platon continuă: “să presupunem că cineva l-ar lua cu forța […] până l-ar târî afară în lumina soarelui.” Prizonierul ar fi furios și îndurerat, iar asta decât s-ar înrăutăți când lumina soarelui îi copleșește ochii și îl orbește. Lumina soarelui e reprezentativă pentru noua realitate și cunoștințele la care este expus acum prizonierul eliberat.

În timp, ochii i se obișnuiesc cu lumina soarelui. La început vede doar umbre. Pe parcurs ajunge să se poată uita la reflexiile oamenilor și obiectelor în apă, iar apoi reușește să vadă chiar oamenii și lucrurile înșiși. Într-un final reușește să se uite la stele, la lună, și chiar în direcția soarelui. Doar după ce reușește să privească direct soarele “poate el să raționalizeze despre el” și despre ce este soarele.

Întoarcerea în peșteră

Platon continuă zicând că prizonierul eliberat ar considera lumea reală superioară experienței trăite peșteră; “ar fi recunoscător pentru schimbare și i-ar compătimi [pe ceilalți prizonieri]” și ar vrea să își scoată semenii din peșteră și să îi aducă în lumina soarelui.

Prizonierul care se întoarce, ai cărui ochi au fost obișnuiți cu lumina soarelui, ar fi orb când ar intra din nou în peșteră, la fel cum a fost prima oară când a fost expus la soare. Prizonierii, conform lui Socrate, ar trage concluzia din faptul că e orb că acea călătorie în afara peșterii i-a dăunat, și nu ar trebui să întreprindă și ei o astfel de călătorie. Socrate concluzionează că prizonierii, dacă ar putea, ar ucide pe oricine ar încerca să îi scoată forțat din peșteră.
________________________
Allegory of the Cave →