‘The End of Faith’ – Sam Harris

Așa cum spuneam ultima oară, am continuat lectura cu ‘The End of Faith’.

Pe scurt, Harris vorbește despre cât de irațională e credința în zei, toleranța nemeritată față de fundamentalismul religios, contribuția credincioșilor “moderați” la tragediile provocate de fundamentaliști, felul în care credincioșii sunt mult mai creduli în privința religiei comparat cu viața de zi cu zi, felul în care credința în zei afectează fiecare aspect al vieților noastre, și despre cum credința în supranatural (zei) întârzie progresul științific și contribuie la enorm de multă suferință ca urmare (aici era vorba despre medicină), printre multe altele.

Mai jos sunt câteva paragrafe pe care mi le-am notat. De data asta am avut un număr mai mare și nu le-am mai tradus eu, în schimb le-am primit în română prin bunăvoința lui Alexandru Anghel de la editura Herald, care le-a extras din varianta tradusă de el (Sfârșitul credinței: religie, teroare și viitorul rațiunii, editura Herald, București, 2016).

Nu mai putem ignora faptul că miliarde dintre semenii noștri cred în metafizica martiriului, în adevărul literal al Apocalipsei sau în oricare altă idee fantastică care s-a furișat vreme de milenii în mințile credincioșilor, pentru că acum semenii noștri sunt înarmați cu arme chimice, biologice și nucleare. Nu încape îndoială că aceste dezvoltări marchează faza terminală a credulității noastre. Cuvinte precum „Dumnezeu” și „Allah” trebuie să urmeze calea lui „Apollo” și „Baal” sau ne vor nimici lumea.

Spune-i unui creștin credincios că soția îl înșeală sau că iaurtul congelat te poate face invizibil și probabil că îți va cere să aduci dovezi așa cum ar face oricine altcineva și se va lăsa convins numai în măsura în care le vei aduce. Spune-i însă că textul cuprins în cartea pe care o ține pe noptieră a fost scris de o divinitate invizibilă care îl va pedepsi cu foc în veci dacă nu va accepta toate afirmațiile incredibile pe care le face despre univers, iar acesta nu pare să aibă nevoie de vreo dovadă pentru a crede așa ceva.

Prin faptul că nu urmează litera textelor sacre și totodată tolerează iraționalitatea celor care fac acest lucru, persoanele religioase moderate trădează deopotrivă credința și rațiunea. Dacă dogmele credinței nu vor fi puse în discuție – de exemplu, pretenția că știm de existența unui Dumnezeu și că știm ce dorește de la noi –, moderația religioasă nu va contribui cu nimic la scoaterea noastră din pustie.

Rezultatul este exact ceea ce vedem: un ciclu nesfârșit de crime și de armistiții. Un adevăr categoric pe care l-am putea extrage din istorie este acela că o înclinație scăzută către dovezi scoate de obicei ce e mai rău din noi. Adăugați la această ecuație diabolică armele de distrugere în masă și veți avea o rețetă pentru prăbușirea civilizației.

Mamele erau înfipte în săbii sub privirile copiilor. Femeile tinere erau dezbrăcate și violate în toiul zilei și apoi… li se dădea foc. Unei femei gravide i-au despicat burta, i-au ridicat fătul spre cer în vârful unei săbii și apoi l-au aruncat într-unul din incendiile care ardeau prin tot orașul.

Nu este o întâmplare din Evul Mediu și nici o poveste din Pământul de Mijloc. S-a petrecut în lumea noastră. Motivul acestui comportament nu era de ordin economic, nici de ordin rasial și nici de ordin politic. Pasajul de mai sus descrie violența care a erupt în iarna anului 2002 între hindușii și musulmanii din India. Singura diferență dintre aceste două grupuri constă în credințele pe care le au despre Dumnezeu. Peste o mie de persoane au murit în luna cât au durat revoltele – aproape jumătate din câte persoane au murit în conflictul israeliano-palestinian cuprins în peste un deceniu.

Pare un lucru sigur că Biblia este opera unor bărbați și femei care credeau că Pământul este plat și pentru care o roabă ar fi fost un exemplu copleșitor al progresului tehnologic. A considera un astfel de document baza perspectivei noastre asupra lumii, oricât de eroică ar fi fost munca redactorilor, însemnă a repudia două mii de ani de descoperiri civilizatoare pe care mintea umană abia a început să le asimileze mulțumită unei politici seculare și unei culturi științifice. Trebuie să conștientizăm că principala problemă cu care se confruntă civilizația nu este doar extremismul religios, ci mai curând seria amplă de înlesniri culturale și intelectuale pe care le-am acordat credinței înseși. Adepții moderației religioase sunt, în mare parte, responsabili pentru toate conflictele din lumea noastră, întrucât credințele lor sunt cele care alimentează un context în care nu putem combate în mod adecvat literalismul scripturar și violența religioasă.

Și, totuși, faptul că, în Occident, nu mai ucidem oameni pentru erezie ne sugerează că ideile rele, oricât de sacre ar fi, nu pot supraviețui la nesfârșit în compania ideilor bune.

De pildă, mulți musulmani sunt convinși că Dumnezeu manifestă un interes personal pentru îmbrăcămintea femeilor. Deși ar putea părea un lucru destul de inofensiv, cantitatea de suferință generată de această idee incredibilă este uimitoare. Revoltele din Nigeria pentru concursul Miss World din 2002 au curmat peste două sute de vieți, bărbați și femei nevinovați au fost măcelăriți cu macete sau arși de vii doar pentru a menține acel loc turbulent liber de femei în bikini. În același an, poliția religioasă din Mecca au împiedicat paramedicii și pompierii să salveze zeci de adolescente prinse într-o clădire în flăcări. De ce? Fiindcă fetele nu purtau vălul tradițional cerut de legea coranică. Paisprezece fete au murit în incendiu și cincizeci au fost rănite. Ar trebui musulmanii să fie liberi să creadă că entitatea care a creat universul este preocupată de lungimea fustelor?

Pe măsură ce ne îndreptăm fără ezitare către Evul Mediu, nu pare a fi un lucru deplasat să ne întrebăm dacă miturile care acum saturează discursul nostru vor sfârși prin a ucide mulți dintre noi, așa cum deja au făcut miturile altora.

Pericolul credinței religioase este acela că permite unor ființe umane de altfel normale să culeagă roadele nebuniei și să le considere sfinte. Întrucât fiecare nouă generație de copii este învățată că propozițiile religioase nu trebuie să fie justificate așa cum se face cu toate celelalte propoziții, civilizația este încă asediată de forțele absurdului. Chiar și în momentul de față, ne ucidem unii pe alții în numele unor texte din vechime. Cine s-ar fi gândit că ar fi posibil ceva atât de absurd și de tragic?

Înainte de a termina de citit acest paragraf, cineva probabil va muri din cauza credințelor avute de un altul despre Dumnezeu.

“De vei auzi de vreuna din cetățile tale, pe care Domnul Dumnezeul tău ți le dă ca să locuiești, că s-au ivit în ea oameni necredincioși dintre ai tăi și au smintit pe locuitorii cetății lor, zicând: „Haidem să slujim altor dumnezei”, pe care voi nu i-ați știut, caută, cercetează și întreabă bine, și de va fi adevărat că s-a întâmplat urâciunea aceasta în mijlocul tău, să lovești pe locuitorii acelei cetăți cu ascuțișul sabiei, s-o dai blestemului pe ea și tot ce este în ea și dobitoacele ei să le treci prin ascuțișul sabiei. Iar prăzile ei să le aduni toate în mijlocul pieții ei și să arzi cu foc cetatea și toată prada ei, ca ardere de tot Domnului Dumnezeului tău; să fie ea pe vecie dărâmată și niciodată să nu se mai zidească.” (Deuteronomul 13:12-16).

Lecția pe care o putem desprinde din toate acestea este foarte bine rezumată de Will Durant: „Intoleranța este o concomitență naturală a credinței; toleranța crește doar atunci când credința își pierde certitudinea; certitudinea este criminală.”

Înainte de a atribui acest lucru toleranței musulmane, trebuie să ne întrebăm cum se manifestă intoleranța musulmană în Occident. Ce minoritate, oricât de radicală ar fi ea, nu se dovedește „tolerantă” față de majoritate în cea mai mare parte a existenței sale? Chiar și teroriștii și revoluționarii declarați își petrec cea mai mare parte din timp așteptând momentul potrivit să acționeze. Nu ar trebui să confundăm „toleranța” incapacității politice, economice și numerice cu liberalismul autentic.

Dacă un musulman de secol douăzeci și unu își pierde credința, chiar dacă a apucat să fie musulman doar pentru o oră, reacția normativă, în orice parte a islamului, ar fi aceea de a-l ucide.

Un profet de secol șapte care spune că paradisul este o grădină cu râuri de lapte și miere seamănă cu un profet de secol douăzeci și unu care spune că paradisul este un oraș strălucitor unde fiecare suflet conduce un Lexus nou. Nu trebuie să ne gândim mult pentru a ne da seama că astfel de afirmații nu spun nimic despre lumea de dincolo și spun multe despre limitele imaginației umane.

Marijuana nu ucide, pe când reacțiile adverse la medicamente precum aspirina și ibuprofenul se estimează că ar cauza în jur de 7600 de morți (76000 de spitalizări) anuale numai în SUA. Rolul său ca „poartă către alte droguri” pare acum mult mai puțin plauzibil ca oricând (dacă a fost vreodată plauzibil). De fapt, aproape tot ceea ce fac ființele umane – condusul mașinii, zborul cu avionul, lovirea mingilor de golf – este mai periculos decât fumatul de marijuana în intimitatea propriei case. Orice persoană care ar încerca să argumenteze că marijuana merită să fie interzisă din cauza riscului pe care îl prezintă pentru ființele umane, va descoperi că facultățile minții umane sunt pur și simplu insuficiente pentru realizarea acestui demers.

În Statele Unite sunt încarcerate mai multe persoane pentru astfel de infracțiuni nonviolente decât totalul celor încarcerate pentru orice alt motiv în întreaga Europă occidentală (care are o populație mai mare). Numai la nivel federal, costul acestor eforturi este de 20 de miliarde de dolari anual. Costul total al legilor noastre antidrog – când luăm în calcul cheltuielile guvernelor locale și statale, plus impozitele pierdute prin nereglementarea vânzării de droguri – ar putea depăși cu ușurință 100 de miliarde de dolari în fiecare an. Se estimează că războiul împotriva consumului de droguri ocupă în jur de 50 de procente din timpul alocat în instanțele noastre și energia a peste 400.000 de agenți de poliție. Acestea sunt resurse care ar putea fi folosite pentru lupta împotriva crimelor cu violență și terorismului.

În fața incoerențelor evidente de care dă dovadă Dumnezeu, credincioșii au susținut în general că nu putem judeca Creatorul universului folosindu-ne de reguli pământești. Acest argument își pierde forța în clipa în care observăm că acest creator, care s-ar afla dincolo de judecata umană, este dominat neîncetat de pasiuni umane: gelozie, mânie, suspiciune și pofta de a domina. Un studiu detaliat al cărților noastre sfinte ne va arăta că Dumnezeul lui Avraam este un personaj ridicol – capricios, arogant și crud – și unul care, în cadrul unui legământ, nu poate fi o garanție serioasă pentru sănătatea și fericirea noastră. Dacă acestea sunt caracteristicile lui Dumnezeu, atunci cei mai răi dintre noi au fost creați după chipul și asemănarea sa mai mult decât ne-am fi imaginat vreodată.

Majoritatea religiilor noastre au sprijinit cercetarea autentică a adevărului moral în aceeași măsură în care au sprijinit cercetarea științifică în general. Este o problemă care nu va putea fi rezolvată decât prin stabilirea unor noi reguli de discurs. Când a fost cineva ultima dată criticat că nu a „respectat” credințele nefondate despre fizică sau despre istorie ale altcuiva? Aceleași reguli ar trebui să se aplice și în cazul credințelor etice, spirituale și religioase. Este meritul lui Cristopher Hitchens că a condensat într-o singură formulă o abordare a discursului care ar putea tot atât de bine să ne oprească alunecarea către abis: „Ceea ce poate fi afirmat fără dovezi, poate fi de asemenea respins fără dovezi”. Să sperăm miliarde dintre noi vor ajunge să fie în curând de acord cu el.

Cărți care îmbrățișează cel mai îngust spectru al înțelegerii politice, morale, științifice și spirituale – cărți care, numai prin vechimea lor, ne oferă cea mai diluată înțelepciune în raport cu prezentul – ne sunt încă prezentate în mod dogmatic ca fiind ultimul cuvânt în chestiuni de importanță majoră.

Locul celor care nutresc convingeri puternice fără dovezi este la marginea societăților noastre, iar nu în sălile puterii.

Singurii îngeri pe care trebuie să-i invocăm sunt cei ai naturii noastre mai bune: rațiunea, onestitatea și iubirea. Singurii demoni de care trebuie să ne temem sunt cei ascunși în toate mințile umane: ignoranța, ura, lăcomia și credința, care este cu certitudine capodopera diavolului.

Zilele identităților noastre religioase sunt în mod clar numărate. Dacă zilele civilizației sunt la rândul lor numărate s-ar părea că depinde, cam prea mult, de graba cu care ne vom da seama de acest lucru.