Gânduri aleatorii despre “Dumnezeu” și religie

Recomand articolul original, în engleză »

Acest articol face parte dintr-o serie de articole despre “Dumnezeu”, religie, și credincioși. Recomand citirea primelor părți trecute mai jos înainte de citirea acestui articol.

→ Gândurile mele despre “Dumnezeu”
→ Gândurile mele despre religie

Religia nu e ceva ce merită respect și toleranță, în același fel în care nu ai respecta credința cuiva în zâne sau orice altceva a cărui existență nu poate fi dovedită sau dezaprobată, deși orice persoană stabilă mintal ar respinge-o fără ezitare. Religia ar trebui privită ca un parazit într-o minte disfuncțională, ceva de ridiculizat. E această opinie greșită că religia ar trebui tolerată care îi permite să supraviețuiască în timpuri în care religia ar trebui deja să fie ceva despre care citești în cărțile de istorie, însă încă există, târând umanitatea într-o groapă a ignoranței, prostiei, și deseori violență dezumanizantă. Oricine nu vede efectele oribile ale religiei este fie ignorant voit, de-a dreptul idiot, ori pur și simplu destul de nepăsător încât să nu le vadă.

————————————————-

Am crezut în “Dumnezeu” fără să pun niciun fel de întrebare până când am realizat că există posibilitatea de a nu crede în “Dumnezeu”. Știind că sunt oameni care nu cred ori se îndoiesc de existența lui m-a determinat, ca și copil, să pun la îndoială ce mi se spunea, să îmi dezvolt o minte sceptică. Dacă ceva atât de natural, ce nu pusesem niciodată la îndoială și părea atât de obișnuit, ar fi putut de fapt să fie fals, ce alte lucruri acceptam orbește? Descoperind că există posibilitatea ca “Dumnezeu” să nu fie real, o întreagă lume nouă îmi fusese dezvăluită.

————————————————-

Mi se pare ciudat cum unii oameni se opun științei atunci când intră în conflict cu credințele lor într-o putere supremă. Știința e în tot ce-i înconjoară, în orice lucru mic de care depind în viața de zi cu zi, de la întrerupătorul din perete la telefoanele din buzunarele lor, însă atunci când știința merge mai departe și încearcă să răspundă la întrebările universului, brusc a mers prea departe și atunci când chiar răspunde la unele întrebări, știința devine nedemnă de încredere, oricât de certă e de răspunsuri și indiferent de toate dovezile pe care le pune la dispoziție, ca în cazul evoluției. Richard Dawkins a spus încă din 1976 că evoluția poate fi pusă la îndoială în aceeași măsură ca și teoria că Pământul se rotește în jurul Soarelui. Asta a fost acum mai mult de 40 de ani și mulți oameni astăzi încă refuză să accepte evoluția ca fapt, în ciuda numeroaselor dovezi pentru ea.

Trăim într-o societate dependentă de știință și tehnologie, în care aproape nimeni nu știe nimic despre știință și tehnologie. – Carl Sagan

————————————————-

Consider că oamenii religioși suferă, într-un fel, de o formă intelectuală a sindromului Stockholm, pentru că asta e religia, în fond, un răpitor intelectual, care îți ține mintea captivă și o împiedică să funcționeze corect în timp ce tu te simți bine în privința asta.

————————————————-

Just, poate. Dar nu, consider eu, pentru cititorii The Spectator, fiindcă religia are consecințe sociale, culturale, și politice, și nu te poți aștepta ca fundația civilizației vestice să se destrame și să lase restul clădirii intacte. Asta a înțeles unul dintre cei mai mari atei, Nietzsche, cu o claritate înfricoșătoare, iar urmașii săi nu au reușit deloc să înțeleagă.

De numeroase ori în scrierile sale ne spune că a pierde credința creștină ar însemna abandonarea moralității creștine. Nu mai există “iubește-ți aproapele ca pe tine însuți”; în schimb, voința de a domina. Nu mai există “nu face asta”; în schimb, oamenii ar trăi după legea naturii, cei puternici dominându-i sau eliminându-i pe cei slabi. ‘Un act de injurie, violență, exploatare sau distrugere nu poate fi în sine “injust”, fiindcă viața funcționează, în esență, într-o manieră injurioasă, violentă, exploatativă sau distructivă.’ Nietzsche nu era un antisemit, dar sunt pasaje în scrierile sale care se apropie de a justifica holocaustul.

Asta nu avea nimic de a face cu el personal și totul de a face cu logica pierderii Europei a eticii sale creștine. Deja în 1843, cu un an înainte să se nască Nietzsche, Heinrich Heine a scris că ‘o dramă va avea loc în Germania care va face revoluția franceză să pară o idilă inofensivă. Creștinismul a înfrânat ardoarea marțială a germanilor pentru un timp, dar nu a distrus-o; odată ce talismanul înăbușitor e sfărâmat, barbaria va predomina din nou… furia grozavă a freneticilor, despre care poeții nordici cântă și vorbesc.’ Nietzsche și Heine sugerau același lucru. Dacă pierzi sanctitatea iudeo-creștină a vieții, nu va mai fi nimic care să înfrâneze răul cauzat de oameni atunci când li se dă oportunitatea și provocarea.

Richard Dawkins, pe care îl respect, înțelege asta parțial. A spus de multe ori ca darwinismul este o știință, nu o etică. Transformă selecția naturală într-un cod de conduită și obții un dezastru. Dar dacă e întrebat de unde ne obținem moralitatea, dacă nu de la știință sau religie, noii atei încep să se bâlbâie. Tind să argumenteze că etica e evidentă, ceea ce nu e, sau naturală, ceea ce vizibil nu e, și sfârșesc sugerând vag că nu e problema lor. Să își facă altcineva griji pentru asta. – Chief Rabbi: atheism has failed. Only religion can defeat the new barbarians

Lumea s-ar destrăma oricum din cauza religiei. Dacă oamenii nu ar fi învățați să fie morali datorită religiei lor ci pur și simplu bazat pe bun simț și compasiune, nu te-ai baza pe religie ca pivot într-o societate funcțională și morală. Moralitatea e inerentă, dar trebuie să fie nutrită, cel puțin la început, altfel pălește. Dacă a păstra religia ar însemna doar că oamenii ar fi mai buni/morali, aș fi oarecum mai tolerant față de ea, deși tot consider că a avea o lume construită în jurul unui concept care sfidează rațiunea e problematic, ca o barieră în calea libertății de gândire. Dar nu ăsta e cazul, nu? Religia nu e doar o forță pentru bine și nici nu va fi vreodată. Nu e ca și cum religia nu provoacă și propria ei porție de lucruri oribile. În niciun caz nu poate fi ignorată. Toate astea fiind spuse, nu cred că lucrurile pozitive ale religiei le depășesc pe cele negative, ori că religia e necesară pentru a avea respectivele lucruri pozitive; nu există literalmente niciun lucru bun adus de religie în lume ce nu poate fi obținut și fără ea.

Exact asta e, în cuvintele istoricului Will Durant, ‘nu există un exemplu semnificant în istorie, înaintea timpurilor noastre, al unei societăți menținându-și cu succes viața morală fără ajutorul religiei.’ – ibidem

Cred că e foarte trist, dar dacă ar fi să am credință în ceva, ar fi în umanitate, ar fi în exact o astfel de lume, în care oamenii nu mai au nevoie de religie pentru a fi morali. Probabil nu va exista în timpul vieții mele, probabil nu va exista nici în timpul vieților strănepoților mei, dar vreau să cred că va exista la un moment dat. Poate lumea chiar nu e pregătită și destul de puternică pentru ca religia să fie abolită, dar vreau să cred că într-o zi va fi.

Înainte să își înceapă călătoriile recente, îi părea lui Phil Zuckerman că oamenii din toată lumea erau religioși – slăveau zeități, infăptuiau ritualuri sfinte, și apărau în mod conștient lumea de păcat. Dar majoritatea locuitorilor din Danemarca și Suedia, a observat el, nu venerează niciun zeu, nu se roagă, și nu dau crezare niciunei dogme religioase. În loc să fie bastioane de păcate și corupție, totuși, așa cum au sugerat facțiunile politice creștine că ar fi o societate fără Dumnezeu, aceste țări sunt pline cu locuitori care au cel mai mare scor în cadrul ‘indicelui fericirii’ și se bucură de societățile lor sănătoase, care au printre cele mai scăzute rate ale criminalității din lume (alături de unele dintre cele mai scăzute rate ale corupției), sisteme educaționale excelente, economii puternice, arte bine susținute, îngrijire medicală gratuită, politici sociale egalitare, trasee excepționale pentru bicicliști, și bere grozavă. Zuckerman a intervievat aproape 150 de danezi și suedezi de toate vârstele și cu toate fundalurile educaționale în decursul a 14 luni de zile, începând în 2005. A fost în mod special interesat de viziunile asupra lumii a oamenilor care își trăiesc viețile fără nicio orientare religioasă. Ce cred ei despre moarte și cum se descurcă cu ea? Sunt îngrijorați în privința unei vieți de apoi? Ce a descoperit e că aproape toți intervievații își trăiesc viețile fără mare frică de moarte sau griji pentru o viață de apoi. Asta l-a determinat să se întrebe cum și de ce anumite societăți nu sunt religioase într-o lume care pare să fie marcată de o creștere a religiozității. Bazându-se pe teorii sociologice proeminente și pe propriile lui studii extensive, Zuckerman propune niște răspunsuri interesante. Această abordare fascinantă contrazice în mod direct declarațiile creștinilor conservatori americani care argumentează că o societate fără Dumnezeu ar fi iadul pe Pământ. Este esențial, crede Zuckerman, ca americanii să știe că societatea fără Dumnezeu nu numai că este posibilă, dar poate fi chiar civilizată și plăcută. – Phil Zuckerman, “Societatea fără Dumnezeu: Ce ne pot spune cele mai puțin religioase națiuni despre mulțumire”

————————————————-

Să spui că “Dumnezeu” e dincolo de înțelegerea și logica umană e un mod convenient de a îți păstra credințele absurde și nefondate în fața dovezilor copleșitoare împotriva respectivelor credințe, ori cel puțin în fața lipsei oricărei fel de dovezi pentru ele.

————————————————-

Cum poți iubi un zeu care nu e umil? Cum poți iubi un zeu care își expune ostentativ puterea în mod constant și se bucură știind că ai renunța la orice posesie lumească și la orice relație doar ca să îți arăți dragostea pentru el? Dacă eu, un simplu muritor, aș fi în locul lui, m-aș simți oribil știind că sunt oameni care ar îndura orice și care i-ar face pe alții să îndure orice dacă ar crede că asta m-ar bucura pe mine. M-aș simți ca o povară pentru ei și conștiința mea ar fi o povară pentru mine. Spuneți ce vreți și îndulciți lucrurile oricum vreți, dar adevărul este că zeul vostru, pe care îl iubiți și îl venerați, e o ființă egoistă și oribilă care în niciun caz nu iubește oamenii așa cum ați vrea voi să credeți. Dacă i-ar iubi într-adevăr, dragostea lui e într-un puternic contrast cu felul în care ar vrea să gândim și să ne trăim viețile. Dacă o persoană ar manifesta o astfel de formă dezgustătoare și distorsionată de dragoste pentru oameni, ar fi închis pentru siguranța celor din jurul lui. Sunt oameni care declară cu mândrie că ar renunța la propriile familii, prieteni, și întregile lor vieți pentru “Dumnezeu”, iar ei cred că asta îl face pe “Dumnezeu” fericit. Nu reușesc să înțeleg cum de nu pot vedea cărei creaturi oribile i-ar da cu fericire totul, și chiar din dragoste, nu din frică.

————————————————-

“Dumnezeu” e omnipotent, nu? Bine-nțeles că e; e și omniscient (deși caracteristicile astea două formează un paradox și se exclud reciproc, dar hai să ignorăm asta momentan). Fiind omnipotent și toate cele, “Dumnezeu” a conceput un plan măreț pentru fiecare dintre noi. Aparent, acest plan include crimă, viol, genocid, boli, și o grămadă de alte chestii oribile. În final, cumva, totul e spre un bine suprem. Întrebarea mea este, dacă “Dumnezeu” e omnipotent, de ce trebuie incluse toate lucrurile astea în planul lui? De ce să nu avem binele suprem fără toată suferința? Ne iubește, nu? Și totuși s-ar părea că vrea să suferim. Acum ați putea spune că ne testează credința și că trebuie în mod constant să îi dovedim că suntem servitori loiali și că avem încredere în el și îl iubim indiferent de ce se întâmplă și alte astfel de lucruri oribile, fiindcă pentru o entitate atât de extraordinară, “Dumnezeu” e ca un iubit gelos cu niște probleme destul de serioase. Ați putea spune că ne testează credința, dar voi cita niște paragrafe dintr-un alt articol pe care l-am scris mai demult, care, în esență, explică de ce caracteristicile lui “Dumnezeu” fac ca conceptul liberului arbitru să fie imposibil, și, astfel, nu putem fi testați pentru nimic, din moment ce tot ce facem și gândim este voia lui “Dumnezeu”.

Și cum e cu liberul arbitru? Din moment ce “Dumnezeu” e omnipotent și omniscient, orice abilitate posibilă pe care o putem concepe noi, ca simpli oameni, “Dumnezeu” o posedă. În cazul ăsta, înseamnă că “Dumnezeu” ne cunoaște viitorul, iar asta înseamnă că liberul arbitru e o iluzie creată de “Dumnezeul” nostru iubitor. Nu există liber arbitru pentru că nimeni nu ar putea face niciodată nimic diferit față de ce se întâmplă în viitorul care “Dumnezeu” știe că va avea loc. Din moment ce nu există nicio altă forță superioară lui “Dumnezeu”, viitorul nostru nu poate fi aleatoriu, deci trebuie să fi fost ales de el, iar viitorul fiecărui individ a fost deja ales de la începutul timpului, dinainte chiar ca el să existe. Prin urmare, tot ce a gândit vreodată orice om, ce a spus și ce a făcut, a fost voia lui “Dumnezeu” și nimic mai mult. Asta înseamnă că absolut tot ce există, de la cele mai mici particule din Univers la toate ființele care trăiesc și respiră, este exact unde și cum vrea “Dumnezeu” să fie, fără niciun motiv real, doar pur și simplu. Ești ateu? E voia lui “Dumnezeu”. Ești satanist? E voia lui “Dumnezeu”. Te-ai născut deformat? E voia lui “Dumnezeu”.

Care e rostul “Raiului” și al “Iadului”? Raționamentul dictează că nu există liber arbitru și că nimeni nu are control asupra propriei vieți, iar “Dumnezeu” decide cum decurg viețile noastre și cine unde ajunge complet aleatoriu și în niciun caz bazându-se pe merit. De fapt, absența liberului arbitru face toate ideile exprimate mai sus complet irelevante. Înseamnă că tot ce există, există prin voia lui “Dumnezeu” și noi suntem, de fapt, absolut lipsiți de orice formă de putere și complet insignifianți. – “Liber arbitru?” – Gândurile mele despre “Dumnezeu”

Dumnezeu este, deci, în esență, un păpușar sadic și noi suferim pentru amuzamentul lui.

————————————————-

Nu înțeleg conceptul de rugăciune ori de ce se roagă lumea. Nu e “Dumnezeu” omniscient si omnipotent? Nu știe deja la ce te gândești? Mai important, nu are un fel de plan divin? Nu e totul voia lui? Fiindcă spui că știe totul și totul se întâmplă din motive pe care numai “Dumnezeu” le-ar putea cunoaște, fiindcă “lucrează pe căi misterioase” și are un fel de plan divin. Dacă are, e dispus să îl schimbe cumva fiindcă te-ai rugat tare de tot pentru ca echipa ta să dea un gol? Ori ca să găsești un loc de parcare? Sau e mai dispus să îl schimbe dacă te întâlnești cu alți oameni și vă rugați în grup? Sunt rugăciunile unui grup mai mare de oameni mai probabil să fie auzite sau îngăduite dacă se strâng la un loc și se roagă pentru același lucru? Iar dacă își schimbă planul ca urmare a rugăciunilor oamenilor, cum mai poate fi omniscient? “Dumnezeu” nu se poate răzgândi, fiindcă “Dumnezeu” nu se înșală niciodată. Dacă s-ar răzgândi, ar însemna că nu e de fapt omniscient și doar ia decizii pe parcurs. Precum cu orice lucru religios, rugăciunea pur și simplu nu are niciun sens, iar precum cu orice lucru religios, nu trebuie decât să gândești puțin și totul va începe să se destrame.

————————————————-

Cred că majoritatea adulților care sunt religioși sunt așa fiindcă sunt prea confortabili ca să fi acordat vreodată religiei timp de gândire. Aceia care nu sunt fermi în credința lor, acei “creștini de weekend”, ar putea foarte bine fi oameni rezonabili care din lipsă de interes pur și simplu nu s-au oprit niciodată să se gândească la credințele lor. Dacă ar face-o, cred că cel mai probabil ar realiza cât de nefondate sunt și ar renunța la ele.

————————————————-

Dacă “Dumnezeu” ar fi real, mi-ar plăcea să cred că o astfel de ființă supremă și atotcunoscătoare ar aprecia înclinația creației sale către gândire critică și scepticism, către folosirea rațiunii cu care a fost înzestrată pentru a cerceta și a pune la îndoială, decât să creadă orbește. Dacă nu, mă îndoiesc că ar fi un zeu foarte plăcut.

Nu mă simt silit să cred că același Dumnezeu care ne-a înzestrat cu simțuri, rațiune, și intelect, a avut intenția ca noi să le evităm folosirea și prin alte metode să ne ofere cunoștințe pe care le putem obține folosindu-le. – Galileo Galilei

————————————————-

Când îmi insulți credința lovești fix în inima a ceea ce mă face pe mine eu. Când încerci să mă convingi în 140 de caractere de abuz filozofic la nivel de școală generală că Dumnezeu nu există, încerci să îmi iei credința care mă trezește dimineața, mă ajută să trec prin ziuă și să dorm noaptea. Ridiculizezi un Dumnezeu fără de care bănuiesc că nici nu aș fi în viață, și un Dumnezeu căruia m-am rugat când mama mea făcea terapie pentru cancer. Dobori o biserică care îmi oferă compasiune și prietenie fără să ceară nimic în schimb – probabil cea mai importantă și frumoasă descoperire a vieții mele de adult. Vezi tu, oamenii în general nu cred în Dumnezeu fiindcă le e convenient sau sunt leneși din punct de vedere intelectual. De obicei împlinește o nevoie profundă – umple cu dragoste un suflet care poate altfel ar fi gol și singur. Pe scurt, când încerci să distrugi credința cuiva, nu ești un logician strălucit. Ești un nesimțit. – If we’re cracking down on Twitter abuse, can we include Richard Dawkins and the atheist trolls?

Oamenii în general nu cred în “Dumnezeu” din motive de conveniență sau lene intelectuală (deși asta e cam discutabil), ei cred fiindcă sunt prea slabi să găsească dragostea și frumusețea cu care religia le umple “sufletele” în lumea din jurul lor. Toată dragostea și frumusețea e chiar aici, în lumea în care trăim, în universul acesta. E trist să creezi un concept care să te alimenteze cu tărie când nu ne oferă nimic ce lumea noastră și oamenii din ea nu pot oferi.

————————————————-

Când aveam 12 sau 13 ani, la ora de religie, am întrebat-o pe profesoară de ce “Dumnezeu” permitea să aibă loc tot felul de lucruri rele; din punctul meu de vedere, acest zeu bun, iubitor, și atotputernic care ne era îndesat pe gâturi nu ar fi permis să ni se întâmple lucruri rele, nu? Deci ori nu era bun și iubitor, ori nu exista. Profesoara nu a ezitat în a-mi spune că totul se întâmplă cu un scop și că “Dumnezeu”, cu dragostea și înțelepciunea lui infinită, are un plan pentru toată lumea. M-am așezat la locul meu și am fost puțin dezamăgit; am fost dezamăgit fiindcă eu chiar credeam că era o întrebare bună, însă profesoara a răspuns cu ușurință. Nu eram sigur de ce, dar nu prea mi-a plăcut răspunsul ei și în adâncul meu cred că știam că era cam de rahat. Dacă era să mi se ofere un răspuns, mă așteptam la ceva puțin mai elaborat, poate, nu doar “‘Dumnezeu’ e super deștept și are un plan pe care nu îl vom înțelege niciodată; obișnuiește-te cu asta”. Acum că nu mai am 12 ani, știu că a fost un răspuns de rahat, însă sunt oameni, adulți, chiar gândesc așa.

————————————————-

Ai crede că o ființă atât de grozavă și înțeleaptă ca “Dumnezeu” ar fi peste astfel de prostii meschine ca așteptându-se ca creația lui iubită să îl venereze orbește și să îl iubească fără – și nu pot accentua asta destul – literalmente nicio dovadă a existenței lui. O ființă atât de perfectă ar fi peste genul ăsta de așteptări prostești de școlăriță și nu ar avea nicio problemă în a-și demonstra definitiv existența arătându-se omenirii și zicând “Băi, iată-mă! Acum iubiți-mă și venerați-mă ori duceți-vă în Iad pentru eternitate.” Pentru că ăsta e el de fapt, nu? La asta se rezumă totul. “Ai fost una dintre cele mai bune și drăgăstoase persoane de-a lungul vieții tale, însă nu m-ai acceptat în inima ta, deși nicio persoană sănătoasă mintal n-ar avea vreun motiv să o facă. Mă tem că Iadul te așteaptă pe tine. Pa pa!”

————————————————-

Să ameninți un ateu cu Iadul e, din punctul meu de vedere, unul dintre cele mai stupide lucruri pe care o persoană religioasă le poate face. Cum vezi asta ca fiind un bun argument împotriva ateismului? Mie mi se pare că făcând asta, consideri frica un motiv bun pentru a crede în “Dumnezeu”. Tu crezi fiindcă ți-e frică să nu-l superi pe “Dumnezeu” și să ajungi în Iad? Ăsta e “Dumnezeul” iubitor pe care îl lauzi? Fiindcă dacă e, mie nu îmi pare așa iubitor; de fapt, sună ca un tip oribil. Ori e perfect și iubitor așa cum pretinzi, ceea ce cred că ar face imposibil să considere credința bazată pe frică drept motiv să te “salveze”, ori nu e, caz în care chiar consideră credința bazată pe frică un motiv bun și drept rezultat nu prea merită niciun fel de laude, nu crezi?

Am auzit deseori oameni întrebând că dacă nu există „Dumnezeu”, care e sensul vieții, scopul ei? La asta răspund întrebând că dacă „Dumnezeu” chiar există, atunci care e scopul vieții? „Să ajung în «Rai» și să fiu alături de «Dumnezeu».” Bine, nicio problemă, dar de ce? Care e scopul în a face asta? Mori, ajungi în „Rai”, apoi ce? Bine, nu vrei să ajungi în „Iad”; asta înseamnă că singurul motiv pentru care îl slujești pe „Dumnezeu” e pentru că vrei să te salvezi de la damnațiune eternă. Acesta e scopul vieții pentru mulți oameni religioși, să nu ajungă într-un loc în care vor îndura suferință nespusă slujindu-l pe „Dumnezeu”, unii oameni religioși recunosc deschis că acesta cred ei că e scopul vieții.

Acum vă întreb, cum vă face asta să vă simțiți? Mie mi se pare foarte trist. Mi se pare groaznic, crud, și nedrept. Asta vrea „Dumnezeu” de la voi; vă iubește mult și toate cele, dar dacă nu îl iubiți înapoi, v-ați fript. V-a creat cu singurul scop de a îl iubi și a vă supune lui, pedepsindu-vă dacă nu o faceți. Cuvântul „sclavie” îmi vine în minte. – “Sensul vieții” – Gândurile mele despre religie

Și ce om întreg la minte vede ateismul ca o alegere? Te poți pur și simplu voi să încetezi sau să începi să crezi în ceva oricând vrei tu? E cineva care are orice fel de control asupra a ceea ce simte? Cine pornește cu ideea de a fi ateu? Nu e ceva ce decizi să fii, e pur și simplu rezultatul unei minți sănătoase, a unei minți guvernată de rațiune și bun simț. Nicio frică de Iad sau mai știu eu ce nu ar putea face niciodată o minte rațională să creadă în ceva irațional, nici dacă ar vrea, nici dacă ar încerca. Pur și simplu nu se poate întâmpla. Nu te poți uita la mâna ta și să te voiești să crezi că are 6 degete, nici cu o armă la tâmplă. Poți să minți că are, dar tot știi ca nu are niciun sens.

————————————————-

Visez la o viitoare lume în care oamenii se vor uita înapoi la toți ateii care scriu articole, fac filme, podcast-uri, și așa mai departe, despre religie, criticând-o, evidențiindu-i slăbiciunile, influența ei negativă asupra umanității, ridiculizând-o împreună cu cei care îi urmează doctrina. Visez la o viitoare lume în care oamenii se vor uita înapoi la noi, ateii, râzând uimiți. Ar zice: “Uau! Uită-te la ei! Chiar trebuiau să vorbească despre lucrurile astea și să le explice altor oameni care nu erau de acord. Erau oameni care nu erau de acord! În ce hal era umanitatea în vremurile alea.” Ar fi șocați să afle cum era lumea și s-ar simți ușurați. “Mulțumesc rațiunii că am biruit… care era cuvântul ăla? Religia!”

————————————————-

Credință? Am credință. Am credință într-o zi în care umanitatea va fi destul de puternică să se bazeze pe ea însăși în loc de zeități inventate. Am credință într-o zi în care umanitatea va fi atât de puternică încât aceste zeități fictive în care caută îndrumare vor deveni inutile. Am credință într-o zi în care fiecare bărbat și femeie va descoperi că toată îndrumarea de care are nevoie a fost întotdeauna în ei înșiși.

În continuare:
→ Eu și religia