Gânduri aleatorii despre “Dumnezeu” și religie – Partea a 2-a

Recomand articolul original, în engleză »

Acest articol face parte dintr-o serie de articole despre “Dumnezeu”, religie, și credincioși. Recomand citirea primelor părți trecute mai jos înainte de citirea acestui articol.

→ Gândurile mele despre “Dumnezeu”
→ Gândurile mele despre religie
→ Gânduri aleatorii despre “Dumnezeu” și religie
→ Eu și religia

Antiteismul meu se manifestă câteodată ca ură pentru orice persoană religioasă doar pentru că e religioasă. Nu sunt absurd și știu că o persoană e mult mai mult decât credința lor ridicolă în divinitate, dar când văd anumite consecințe atroce ale religiei, e dincolo de cuvinte cât de furios și dezgustat pot deveni vis-a-vis de oamenii religioși pentru cât de puțin îi duce capul. Devin copleșitor de dezamăgit de orice persoană care ar putea crede în nonsensurile pe care le oferă religia și în momentele alea mă gândesc că oamenii religioși nu ar trebui să aibă aceleași drepturi ca oamenii normali într-o societate civilizată. Libertățile fundamentale le-ar rămâne neatinse, dar alte privilegii, cum ar fi dreptul la vot, le-ar fi revocate fără discuție. Nu știu dacă e în cel mai bun interes al nostru ca oamenii ca aceștia să aibă un cuvânt de zis în evoluția societății sau a umanității. O minte în așa hal de pervertită, atât de inaptă să respingă nonsensuri atât de evidente, nu ar trebui poate să fie încredințată cu soarta civilizației și oamenii normali nu ar trebui să sufere pentru prostia pe care religia le-a implantat-o religioșilor în minte.

Spuneți ce vreți și considerați-mi părerile extreme, dar vă provoc să priviți obiectiv nenorocirile extreme pe care le-a provocat religia omenirii și să îmi spuneți în continuare că nu sunt niște reacții de înțeles la o ciumă nemăsurabil de groaznică. Nici să nu menționați aspectele pozitive ale religiei (de altfel posibile și în lipsa ei); pălesc cu desăvârșire în comparație cu boala care este religia; este putrefacția dintr-o minte în descompunere, un parazit dezgustător într-o societate civilizată.

Îmi pare dificil uneori să respect oameni religioși ca fiind inteligenți pentru simplul fapt că sunt religioși. Le pot respecta abilitatea de a fi buni și alte lucruri, dar nu inteligența lor. Credința în zei reprezintă o gaură în logică atât de semnificativă încât stă deasupra a orice altceva legat de inteligență. Orice ar fi, e umbrit de credința lor ridicolă în vrăjitori inventați. Citeam acum ceva timp niște articole despre distincția dintre inteligență și rațiune. Autorii vorbeau despre cum e posibil ca o persoană să fie inteligentă, și totuși irațională în cele mai ridicole feluri. Poate că greșesc eu, dar momentan nu îmi pot da seama cum ar fi posibil asta.

Hai să ne uităm la evoluție; înainte să fie cunoscută și acceptată ca fapt, creștinii considerau adevăr povestea creării Pământului acum câteva mii de ani, și credeau în povestea asta fiindcă așa era scris în biblie (care în sine dovedește lipsă de judecată, au promulgat o idee pentru care literalmente nu aveau altă dovadă decât scrierile unor oameni needucați într-o carte foarte veche). În zilele noastre, tot mai mulți creștini au întors spatele la astfel de basme și promovează ideea că evoluția este reală, pentru că am dovedit de fapt că este. O mică adăugare, însă: “Dumnezeu” a făcut evoluția să aibă loc. Deci până acum am “știut” că Pământul are câteva mii de ani și toate cele, dar acum avem dovada că de fapt nu e, așa că asta nu poate însemna decât un singur lucru: nu că e religia noastră complet idioată, ci pur și simplu nu înțeleseserăm noi bine. “Dumnezeu” încă există și el a făcut evoluția să aibă loc, știm acum. Numesc asta raționament adaptabil: ignoranță voită doar de dragul de a păstra credințe consolatoare atunci când toți stâlpii lor sunt doborâți. Pur și simplu iau instrumentele care le doboară stâlpii credinței și le folosesc pentru a construi stâlpi noi. “A, de fapt lumea are câteva miliarde de ani? Da, da, asta voiam și noi să zicem.” Și nu e vorba numai de evoluție, se aplică la multe alte lucruri. Pe măsură ce lucrurile în care cred se spulberă, pur și simplu adună piesele și reconstruiesc cu noile informații care înainte le doborau religia; își adaptează credințele într-o încercare jalnică de a și le păstra.

Știința demitizează numeroase afirmații găsite în cărți religioase, însă puțini credincioși par impresionați de asta, ceva ce mă derutează total. Apologeții tind să combată criticile spunând că pur și simplu erau neînțelegeri, sensuri interpretate greșit; afirmațiile cărții lor divină erau de fapt întotdeauna în concordanță cu știința. Asta mi se pare pur și simplu trist, să fii incapabil de a accepta realitatea și să te legi de lucruri mici și nesemnificative pentru a-ți păstra credințele.

Oricând ceva e în contradicție cu “Dumnezeu”, credinciosul întotdeauna găsește o cale de scăpare. Dacă spui că “Dumnezeu” a creat bolile și permite crimelor și alte lucruri rele să aibă loc, îți va spune că “Dumnezeu” lucrează pe căi misterioase și gata, problemă rezolvată, viața e iar frumoasă și “Dumnezeu” e bun și îi iubește pe toți. Dacă marele plan al lui “Dumnezeu” necesită toate aceste lucruri rele să aibă loc, aș spune că nu e un zeu foarte competent. Ori este de fapt răuvoitor. Ori o altă variantă ar fi că pur și simplu e dincolo de forțele lui să intervină, caz în care, mă întreb, de ce să îl numim “Dumnezeu”?

Dacă ai putea cumva să crești un copil până la vârsta adolescenței fără niciun fel de cunoștințe despre religie, “Dumnezeu”, sau zâne fermecate? Dacă ar fi posibil să îl lași să primească o educație și să se dezvolte intelectual, să descopere lumea și să învețe despre universul în care trăiește, iar apoi să i-l prezinți pe “Dumnezeu”? Ghiciți cum ar reacționa.

Ce spune lucrul ăsta? Spune că oamenii sunt înclinați să creadă în zei din două motive principale, cred eu: un motiv este că părinții, figuri autoritare care știu totul, îi învață să creadă într-un zeu; celălalt motiv este pur și simplul numărul mare de oameni din jurul lor care cred în acel zeu. Când crești cu doi dintre cei mai importanți oameni din lume pentru tine spunându-ți că e un om magic care veghează asupra ta și majoritatea oamenilor din jur spunând același lucru, e cam greu să îți dezvolți o minte capabilă să pună la îndoială genul ăsta de lucruri, oricât de iraționale și incompatibile cu lumea reală ar fi. Acei copii vor crește gândind că credința are cumva sens, nefiind capabili să înțeleagă detaliile simple despre cum mințile lor au fost otrăvite încă de la începutul vieții lor.

Cineva pe Facebook citează din biblie:

Domnul este milostiv și drept și Dumnezeul nostru este plin de îndurare. – Psalm 116:5

Nu vedem nimic care să sugereze asta și orice raționament arată în direcția opusă, dar vom ignora orice frântură de bun simț și vom crede asta în continuare nu pur și simplu fiindcă așa vrem, ci fiindcă așa avem nevoie, altfel suntem atât de slabi psihic că viețile noastre s-ar destrăma în lipsa unui părinte imaginar care ne ocrotește și ne protejează de toate greutățile ce viața ni le pune în cale și în fața cărora suntem complet lipsiți de apărare fiindcă am ales demult să ne punem grijile în poala unui salvator fictiv, devenind astfel neadaptați și incapabili să trăim pe cont propriu, fără o mână metaforică ce ne ghidează. Ne vom învăța și copiii noștri să fie la fel de neajutorați încât să aibă nevoie să își imagineze că forțe divine vor veghea permanent asupra lor și în loc să se dezvolte mintal și psihic ca să își depășească singuri și cu adevărat problemele, să se pună în genunchi în fața unui desen și să ceară ajutor divin pentru a ieși din impas, fiindcă pe cont propriu sunt neputincioși.

Majoritatea oamenilor au nevoie de un zeu în viețile lor fiindcă sunt învățați că e iubitor și că îi pasă profund de ei, fiind copiii lui. Au nevoie de un zeu fiindcă altfel ar fi, într-un fel, singuri într-o lume care pare prea dură. Fără un zeu, ar fi un gol înăuntrul lor pe care nimic nu l-ar putea umple. Motivul pentru asta e pur și simplul faptul că știu de un zeu. Li s-a spus despre un zeu care are grijă de ei și nu își pot imagina cum ar fi dacă nu ar fi în grija lui; e un gând înspăimântător. Dar dacă nu ar fi știut de nicio astfel de entitate de la începutul vieții lor, nici frica de a fi singuri și neajutorați nu ar exista. Ar căuta soluții reale pentru problemele lor în loc să se pună în genunchi și să se roage la un obiect agățat în perete, iar viața nu ar fi mai grea, pur și simplu ar fi așa cum e. “Căldura” pe care oamenii zic că o simt în “inimă” pentru că zeul în care cred veghează asupra lor e o consecință directă a cunoștinței despre respectivul zeu. În lipsa acestei cunoștințe, nu ar exista acea “căldură”, dar nici un sentiment contrastant în locul ei. “Dumnezeu” este soluția unei probleme care nu ar exista dacă nu ar exista nici el.

Credința în “Dumnezeu” este ofensa supremă față de darul lui al rațiunii.

Oamenii zic că “Dumnezeu” ne-a dat rațiune, însă, crezând în el, aleg de fapt să o ignore. Dacă “Dumnezeu” chiar ne-a dat rațiune și nicio dovadă reală a existenței lui, a făcut-o pentru că vrea să ajungem prin mijloace logice la concluzia că el nu există, ăsta e singurul test care are sens, deși noi lăsăm rațiunea la o parte și îi “dovedim” existența legându-ne de niște chestii vagi și banale, ca atunci când auzi pe cineva explicând că lumea din jurul nostru e în sine dovada existenței lui. – Gândurile mele despre “Dumnezeu”

Una e să crezi în “Dumnezeu” și alta să îl admiri sau să îl venerezi. Nu e niciun dubiu despre cât de bolnav și dezgustător e “Dumnezeul” bibliei, dar aici intră în joc ignoranța selectivă. Zeul tău e bun doar pentru că alegi să ignori tot ce e în biblie care sugerează că nu e. Să crezi că “Dumnezeu” e bun duce ignoranța credinței în el la un cu totul alt nivel.

Cred că am mai puțin respect pentru oamenii aceștia și mai mult pentru credincioșii veritabili, pentru că ei sunt devotați credinței lor, oricât de ridicolă ar fi. Ei nu se ascund în spatele unor așa-zise interpretări greșite; ei cred în ceva și îl apără așa cum este. Sunt devotați credinței lor, chiar și în fața discriminării copleșitoare suferite în urma ei.

Știi cum distrugi o religie? Întrebând “de ce?” și insistând, până se ajunge la “pentru că așa scrie în biblie” sau la “pentru că așa zice «Dumnezeu»”. Niciuna nu e o variantă care răspunde efectiv la întrebare, dar știi că atunci când cel cu care discuți ajunge la capătul ăsta, ai de-a face cu un deficitar. Că ei se mulțumesc cu atât, credincioșii. “De-aia” li se pare un răspuns acceptabil. “Așa zice ăla”, ridică din umeri și merg mai departe închinându-se când trec pe lângă biserici. Ăștia sunt majoritatea oamenilor din jurul tău. Ia o pauză de un minut și gândește-te la asta. Dacă oamenii ar avea bunul simț să întrebe „de ce” mai des, am trăi în cu totul altă lume.

În fond, “Dumnezeu” nu e decât o marionetă; e o marionetă pe care fiecare o ia și o îmbracă și o caracterizează cum vrea el, pentru că așa e perfect normal și rațional. Adică am fost învățat că așa și așa, în biblie scrie că așa și așa, dar mie mi se pare că toate chestiile astea nu corespund deloc cu ce mi se pare mie normal, așa că în loc să renunț complet la a crede în aberațiile astea, ca orice om normal care a depășit vârsta de 12 ani, o să le modific ca să-mi fie mie pe plac. Părerea mea personală e că “Dumnezeu” nu e de fapt așa, ci așa, și o să aleg eu meticulos ce lucruri îmi plac la el și ce nu, o să mai inventez eu niște chestii care mi-ar plăcea mie la el, și o sa fie propriul meu “Dumnezeu” în care cred fără îndoială, chiar dacă mi l-am creat singur după bunul meu plac, cum mi s-a părut mie că ar trebui să fie, ce dacă în biblie și la baza religiei la care pretind că aparțin el e altcumva. Eu cred că e de fapt ca mine. Sunt un adult în toată firea și am drept de vot.

Nu am cunoscut niciodată pe cineva atât de pornit împotriva religiei ca mine. Chestia e, totuși, că nu am o problemă cu religia în sine, ci cu ce presupune, adică o lipsă totală de bun simț și rațiune din partea credinciosului. Am o problemă cu noțiunile absurde pe care le forțează asupra credincioșilor. Ce vreau să spun e că am o problemă cu faptul că religia sfidează rațiunea, cu faptul că e ridicolă. Ca cineva care valorifică mintea umană și vede rațiunea ca răspunsul pentru mai mult sau mai puțin orice, religia e o țintă principală pentru mine. Nimic altceva din lume nu stă în calea rațiunii precum religia, și de aceea am o anumită lipsă de respect sau chiar simt dezgust față de unii oameni religioși pur și simplu pentru faptul că sunt religioși, pentru că prezintă o lipsă de bun simț și rațiune care eu consider că este extrem de dăunătoare societății și bunăstării omenirii. Mai mult de atât, le văd lipsa rațiunii ca o slăbiciune intelectuală. Credința religioasă îmi pare atât de copleșitor de ridicolă încât nu pot înțelege cum cineva care a depășit o anumită vârstă, să zicem doisprezece ani, poate să o mai posede.

Într-o încercare de a îmi face sentimentele vis-a-vis de credințe religioase mai ușor de înțeles, chiar și de către credincioși, imaginați-vă într-o lume în care în loc de “Dumnezeu” avem, să zicem, un uriaș magic invizibil. Dacă nu crezi în acest uriaș invizibil, majoritatea populației te privește de sus, unele drepturi îți sunt luate legal în unele țări (România inclusiv), sunt zeci de reguli sau tradiții ridicole pe care oamenii le respectă și au pretenția să le respecți și tu, și așa cum e cazul în unele țări din lumea reală, guvernul cheltuie sume mari de bani pentru biserici în loc de spitale, școli, cercetare științifică, sau orice altceva care chiar contează. Mai mult, majoritatea lumii crede în acest uriaș invizibil, în ciuda faptului că nu există dovezi pentru existența lui, există doar o carte scrisă de oameni cu mii de ani în urmă, care e plină de contradicții, sfidează bunul simț, și nu prezintă dovezi istorice. Sute de mii de oameni din jurul lumii venerează obiecte de zi cu zi, cum ar fi felii de pâine prăjită, fiindcă li se pare că o pată neclară de pe acea felie arată ca fața uriașului. Toată lumea prezintă în general o lipsă a rațiunii, sunt mii de oameni care mor pornind de la dezacorduri despre cum îl cheamă pe uriaș, sau ce îi place și ce nu îi place, există războaie religioase, există terorism religios, familii își dezmoștenesc copiii care nu cred în uriaș, sute sau mii de copii mor de boli tratabile fiindcă părinții lor practică vindecarea prin rugăciune, segregarea religioasă are loc mult prea des în multe locuri, oameni sunt uciși, uneori public, pentru lipsa lor de credință, și o sumedenie de alte lucruri ridicole și oribile au loc în lume, doar pentru că oamenii cred în uriași invizibili. Imaginați-vă un necredincios într-o astfel de lume. V-ați simți ca singurul om sănătos la cap, probabil ar fi exasperant, v-ar înfuria chiar, să vedeți niște idei complet nebune cum conduc mințile oamenilor de peste tot din lume, chiar și oamenilor care conduc lumea și dictează cum ar trebui să funcționeze. Așa mă simt eu și mulți alții ca mine, ca atei și oameni care se bazează pe logică și rațiune, în lumea religioasă în care trăim.

Lupt pentru o lume în care oamenii sunt capabili să realizeze că orice lucru bun pe care îl oferă religia, ei deja îl au; se numește umanitate, iar educația ne aduce mai aproape de ea.

Rațiunea e “Dumnezeul” meu.

În continuare:
→ De ce lupt împotriva religiei, sau De ce am creat Copilul lui Dumnezeu