Obiceiuri și tradiții creștine și ignoranța cu care le păstrăm

Vorbeam cu o prietenă căreia i-a murit tatăl acum puțin timp și îmi spunea despre cum au cumpărat pat și masă ca să dea de pomană, că așa se face, ca să aibă pe “lumea cealaltă”. M-am gândit că am mai auzit de chestia asta cu avutul pe “lumea cealaltă” când era vorba de mâncare sau lumânări, să aibă lumină. Ce nu înțeleg eu e… în ce văgăună îi ține “Dumnezeu” pe oamenii ăștia? Nu se duc “într-un loc mai bun”, în “Rai”? Ăia acolo stau nemâncați și trăiesc ca sălbaticii dacă nu le “trimitem” noi chestii de aici? Cu lumânările și lumina la fel, stă mortu-n beznă? Nu găsește calea către “Rai”?

Cu sfințitul acum, care e treaba cu sfințitul? Sfințitul a orice, nu contează. Care e logica aici? “Dumnezeu” veghează doar asupra celor care își sfințesc casele/lucrurile? Sau veghează mai mult asupra lor? “Dumnezeu” nu te bagă în seamă dacă nu îi ceri explicit “boss, te rog fă să nu-mi ardă casa cât sunt plecat, că ar fi nașpet rău”? Și nu doar să îi ceri asta, dar să și faci un ritual în care un șarlatan vine și îți aruncă apă de la robinet prin casă, contra cost. Că dacă nu, “Dumnezeu” lasă necazul să cadă asupra ta. “Ăsta era programat să moară în curba următoare, da’ noroc că și-a sfințit mașina în weekend, băiat deștept.” Târguielile astea cu “Dumnezeu” sunt ca birocrația în România, nu implică pic de bun simț, doar o serie de pași pe care trebuie neapărat să îi parcurgi dacă vrei să primești ce ai cerut. Nu e așa simplu, nu poți doar să ceri, “Dumnezeu” e destul de strict când vine vorba de chestiile astea. Acum dacă punem la muncă și cealaltă jumătate de creier, ajungem să ne dăm seama că ideea de rugăciune se bate cap în cap cu omnisciența lui “Dumnezeu”, dar deja aprofundăm prea mult subiectul pentru articolul ăsta. Am mai scris despre rugăciune aici.

Vezi ce ușor pui în genunchi niște obiceiuri pe care le faci din reflex? În momentul în care le acorzi un minim de atenție, încep să crape sub propria idioțenie. Dacă am face așa cu orice obicei religios și am pune un minim de întrebări de bun simț, nu am mai rămâne cu nimic din religia noastră. Problema e că nu vrem asta. Putem să gândim, dar ne e teamă să o facem, fiindcă știm că un sâmbure de bun simț la baza lucrurilor astea le-ar distruge, și toate răspunsurile pe care le aveam până acum dispar. Fără răspunsuri, rămânem doar cu alte întrebări, și trebuie să gândim și mai mult, iar ideea că am putea descoperi realitatea ne sperie. După o viață de mers de mână cu un părinte protector imaginar, rămânem singuri și ne e greu să ne acomodăm cu ideea. Suntem adulți, dar dacă rămânem fără basmul nostru liniștitor, ne prăbușim sub propriile temeri peste care suntem prea slabi ca să trecem. E mai bine să evităm tot procesul, să nu gândim, și pur și simplu să facem în continuare ca până acum. Ne simțim în siguranță în întuneric, unde nu trebuie să depunem eforturi pentru a înțelege ce e în jurul nostru. Dar și când îndrăznești să ieși din întuneric și te obișnuiești cu claritatea, te simți pentru prima oară cu adevărat liber.