Acum 5 ani, am scris un e-mail (#2)

… iar astăzi l-am primit.

În 2012 am scris despre un e-mail pe care mi l-am scris mie când aveam aproape 15 ani și pe care l-am primit în ziua în care am împlinit 20 de ani. Câteva luni mai târziu, pe 2 februarie 2013, mi-am scris altul; astăzi, alți 5 ani mai târziu, l-am primit.

Ca și prima oară, îl voi publica aici. Spre deosebire de prima oară, nu îl voi publica în întregime. De data asta e un pic mai privat. Voi cenzura, de asemenea, numele fetei despre care vorbesc în prima parte. Nu e ca și cum era ceva mai mult de prenume și nu e ca și cum mulți cunoscuți nu ar ști despre cine e vorba, ori ca și cum aș spune ceva de rău despre ea, ori ca și cum nu ar putea fi aflat de prin conținutul blogului de la vremea aia, ori din jurnal, doar că pare că asta ar trebui să fac; pur și simplu.

Să purcedem, așadar. Pe 2 februarie 2013 mă apropiam de 21 de ani și eram în primul an de facultate la Litere, studiind engleză și germană.

Salut!

Nu prea știu cum să încep o astfel de scrisoare. Eu mă gândeam pur și simplu să îți povestesc ce se întâmplă acum în viața mea, că știu că te va bucura atunci când vei citi să afli cum erai tu și cum era viața ta la momentul scrierii acestei scrisori, apoi să îți spun ce așteptări am eu de la tine și de la viața pe care o duci.

Primul lucru cu care aș începe, aș zice poate cel mai important în momentul de față, e relația ta cu ——. Nu știu cum e relația voastră acum sau dacă mai există, dar la momentul scrierii suntem despărțiți de o lună de zile (de pe 4 ianuarie 2013). Sunt sigur că îți amintești totul despre noi, doar a fost prima ta relație serioasă, de lungă durată. De un an de zile am început să am dubii în privința sentimentelor mele pentru ea și în privința relației noastre. Un an de zile am încercat să trec cu vederea aceste dubii și am sperat că dragostea pentru ea va înflori din nou, însă acest lucru nu s-a mai întâmplat.

Am decis că singura opțiune, the right thing to do, este să ne despărțim. Eu să caut dragostea în altă parte, în altă fată, iar ea să nu o mai irosească pe mine. E greu. E greu pentru că ea încă mă iubește și speră că vom fi din nou împreună. I-am spus că asta nu o să se întâmple și sunt pe deplin sigur că am făcut ceea ce trebuia. Eu zic că un an de zile a fost mai mult decât destul pentru a încerca să mențin această relație și cred că am procedat corect când am decis să încerc în continuare, eu zic că denotă respect pentru ea și pentru relația noastră. Ea zice că ar fi trebuit să îi spun de la început, dar nu sunt de acord. Bine, ea acum oricum trece printr-o perioadă grea și poate nu gândește întotdeauna logic și spune lucruri aiurea, dar o să-i treacă, cândva.

Am încercat, dar nu a mers. Asta-i viața.

– —- —- ———- —— —– — ——– — —– – ———- —– — — — ——- — ——- — ——— —– — — — —- ———– ——- — — – – —- — ——- —- — —- — ———– ——- —- — —- — ————- — — ——— — ——— — – ———– – — ——— —— ——- — —– — ——– — ———— – — — ——– —– ———– ——- —- — —- — ————- — — ——— — ——— —- ———- —— —– — — —

— — — —– — —– —- — —– — — —- —– —- – ———– — — — —– — —– — – —— ——- — — —- — – — — — —– — —- — ——- — —- – —- ——— — —- — — —— —- — —- — — —– — – —— —— —– —- ——- —— — — — —- ——— —- — – —- —- — ——- — — — — —— —– ———- —— – —- — —- —- ———– — —— — —— ——- ——– – — —— ————- —— ——- — —- —– —– —- – ——– ——- — —– ——— — ——- ———– ——- —- — —- — ————- — — ——— — ——— —- ———- —— —– —

– —– — —— ——- — ——– ——- — ——– — —– — — ——– —- —– —- —- — — — ——- — ——— — —- – ——— ——— ———– ——- —- — —- — ————- — — ——— — ———

— —- — ——- ——– —– — —- —- —— — – —- — —— — — — ——— — — ——- —- — —– —- —- — — —- — —– — — —— — ——– ———– — — —– – —- ——– — —- — —- ——— — ——- — — — ——- — — — — — — — —- — — —– — — — ——– — —- — —– — — —- — —— —– — – —– —— — ——— — — — ——– — —— —— —– —– – —— —– — — — —— —— —- — — —— – —- —— —– ——- — —– —— — — — — ——— —— — ——- — — —– — — ——- — — — —- — —- —- — — —— ———– ——- —- — —- — ————- — — ——— — ——— —- ———- —— —– — —- ———- —— —– — —- ———- —— —– —

——- —- — ——— —— — — —- —- — —- ———- — —- — — — — —– —- —— — —– —- — — ——- — ——- —- —— — — —— — —— — —- —– —– —– – —- ——- — ———- — — — ——- — ——- — — —- – —- — — ——— —– — ——– ——- — —– — —– – —- — — —– — — —- — — —– —– — ——- — — —– — — ——- — — — —- ———- —— —– — — — ——- — — —

—— —— —— —–

În timpul liber mă ocup cu blogul personal, cu ‘Dunno’, cel în engleză, cu ‘The Gallery of Me’ și cu blogul de pe Tumblr. Tare curios sunt cum vor fi toate în 2018, sper că nu ai renunțat la nimic și că de fapt ai și mai multe acum.

Facultatea merge bine și îmi place. Bine, asta ignorând germana, la care am o restanță în primul semestru și cred că voi mai avea una. Nu îmi displace limba, dar sunt eu leneș, sunt sigur că îți amintești cum erai. Presupun că acum cunoști germana destul de bine, totuși. Nu văd altă alternativă. Colegii, sau mai degrabă colegele (Litere…), îmi plac. Mă înțeleg bine cu toată lumea și cel mai mult îmi petrec timpul cu Andreea, Aurora, Adriana și Bianca. Sunt curios cum vor evolua lucrurile în următorii 2 ani.

Acum să trecem la ultima parte. Nu știu concret ce așteptări am de la tine și chiar dacă aș ști, nu ți-aș spune, pentru că lucrurile pe care mi le doresc acum, tu poate nu ți le mai dorești. Prin urmare, pur și simplu îmi doresc să fii fericit, orice ar însemna asta pentru tine. Dacă ești în scaun cu rotile și ești fericit, felicitările mele, mă bucur pentru tine și sper să o ții tot așa. Nimic altceva nu contează, doar să fii fericit, indiferent ce ar însemna asta.

Să fii sănătos și să ai succes în orice ai face! Salut!

– Ovidiu, 2 februarie 2013

Photo140

Așadar, Ovidiu, neputând să îți răspund la e-mail, îți răspund aici; permite-mi, te rog, să încep cu o remarcă: măi să fie, ce băiat frumos! N-am mai văzut băiat așa chipeș de când m-am uitat acum o oră în oglindă. În ciuda a ce spune Jumătatea, care nu știe ce spune, mie mi se pare că îți stă bine cu părul lung și păr facial. Poate nu în formula de acum 5 ani, dar mi-aș lăsa barbă, dacă aș avea permisiune doar că nu vrea mușchiul meu.

Mai departe; spui în introducere că mă va bucura să văd cum era viața ta mea în acel moment. Citindu-ți scrisoarea, nu-mi dau seama ce te-a făcut să crezi că o să mă bucure dacă îmi spui ce nasoale sunt lucrurile și prin ce suferințe treci. Nu mă face decât să îmi amintesc de ele, și să realizez că au trecut 5 ani și lucrurile sunt în continuare nasoale. Deci ești un idiot și data viitoare când îmi scrii dacă mă iei tot cu din-astea, mai bine nu-mi mai scrie.

Te-ai despărțit de —— și a fost o decizie bună, ai dreptate. Ce nu a fost o decizie bună, însă, a fost să continuați ca și cum ați fi încă împreună, și să vorbiți zilnic, și să vă vedeți, și să vă. Eu știu, te gândești că îi e mai ușor, vrei să o rănești cât mai puțin posibil, deși gândindu-mă acum, mi se rupe inima când mă gândesc cât ținea la mine și cât a suferit din cauza mea. Nu e un sentiment plăcut. Așadar, încearcă să te distanțezi de ea; nu să fii nesimțit, dar nici să vă comportați aproape la fel ca înainte, că așa nu rezolvați nimic. Și știu asta, fiindcă așa am făcut eu, și cred că prin februarie sau martie ne-am împăcat și nu o să îți vină să crezi, o să te șocheze, dar ne-am împăcat și totul a fost la fel ca înainte să ne despărțim. Nu a fost în mod miraculos mai bine. Pentru mine. Adică știi că nu aveam nicio problemă cu ea, doar că nu mai aveam nici… ceva pozitiv. Atâta tot. Partea asta e ca un teren minat, unde minele sunt vinovăția mea și încerc să explic că nu era nimic în neregulă cu ea, doar că eu eram… eu.

Așadar, să nu faci ca mine, că eu mai rău am complicat lucrurile. Nu-ți povestesc public ce s-a întâmplat, că 5 ani par să nu fi fost destui pentru a mă simți confortabil vorbind în public despre asta, și simt oarecum că ar fi urât (?) față de ——. Deocamdată; cu cât mai mult timp trece, cu atât mai puțin va conta. Voi scrie în autobiografia mea, dacă voi fi o persoană destul de importantă încât să am o biografie, ori dacă voi fi o persoană destul de arogantă încât să cred că biografia mea ar fi valoroasă, și amândoi știm cât de arogant sunt, așa că fii cu ochii în patru după cartea vieții mele, o să se vândă ca pâinea caldă!

Legat de blog și toate cele: ai renunțat la Dunno, din păcate, că devenise un loc urât și scriai foarte rar. Există în continuare, retras pe un subdomeniu, dar nu îl mai actualizez. Deocamdată, cel puțin; nu se știe, nu?

Blogul a împlinit 10 ani vara trecută, și deși nu mai scriu la fel de des ca pe vremea ta, e în continuare indispensabil.

Galeria, The Gallery of Me, nu mai e nici ea la fel de des actualizată ca înainte, dar e folositoare, nu pleacă nicăieri. Doar ce a împlinit 7 ani. Ai și vândut câteva chestii de acolo de-a lungul timpului, pentru extrem de puțini bani, dar a contribuit mult la mândrie.

Blogul de pe Tumblr a devenit între timp (cred că chiar în 2013) Paper Planes, care e actualizat din joi în paști, dar nici el nu pleacă nicăieri.

Ai mai avut aventuri online de atunci, ai și renunțat la unele. Într-adevăr mă ocup de mai multe chestii acum decât atunci, poți să afli despre ele vizitându-mi portalul.

Mai departe, să vorbim despre facultate. Doamne, facultatea

Facultatea a fost în regulă o perioadă, cam până te-ai întors din Germania, unde ai fost cu Erasmus. Super, știu. Chiar a fost super, până nu a mai fost, din motive stupide, dar pe care le înțeleg fără probleme, stai liniștit. Ți-aș zice să mai rămâi acolo un semestru, dar apoi n-ai mai cunoaște-o pe Jumătate. Tot răul spre bine, cum ne place nouă să spunem după ce am stat deja o oră încolăciți pe podea, paralizați. Ți-aș mai zice să ieși mai des și să socializezi cât timp ești acolo, dar îmi dau seama că nu văd de ce ți-aș zice asta, că m-am simțit foarte bine izolat de orice eveniment social și departe de oameni. Cei trei colegi cu care ai fost acolo au fost mai mult decât suficient, și amândoi știm că atunci când spun “mai mult decât suficient”, mă refer în special la Emine. *HAHA*

Acum, știind că ai fost și în Germania un semestru, ai crede că știu germană destul de bine, cum oricum te așteptai. Ei bine, ghici ce?

Ai lipsit o dată de la germană, ai lipsit de două ori, de trei ori, până când te-ai dus înapoi și ai realizat că ești prea în urmă și nu mai înțelegi nimic și te duci practic degeaba acolo. Soluția ta? Decât să te duci acolo și să te simți ca ultimul prost, ai ales să nu te mai duci aproape deloc, ca ultimul prost. Pe scurt, ai terminat facultatea cu 16 restanțe, majoritatea la germană, și unele chiar din primul an, restanțe care în final te-au costat undeva la 1200 de lei. Fie nu te-ai prezentat la examene (YOLO!), fie nu ai reușit să treci. A fost o perioadă deosebit de dificilă.

Dar stai, că nu a fost așa simplu; alea 16 restanțe le-ai dat la foc automat, în decursul a 3 zile, parcă. Și ai fi scăpat de toate atunci, dacă profesorul de germană nu s-ar fi prins că ai copiat fiindcă știa că tu nu știi germană la nivelul din foile alea. M-a ajutat Lucian, dar niciunul dintre noi nu și-a dat seama că o să bată la ochi și nu ne-am limitat la strictul necesar. Mai aveam doi pași și ieșeam din sală, cu examenele în urmă, când profesorul care se uita chiar atunci peste foi m-a chemat să îmi pună întrebări de acolo, la care eu nu am mai știut să îi răspund. Profesoara care era cu el s-a văzut și ea nevoită să îmi pună întrebări din foile ei, la care nu am știut să răspund. A fost o situație un pic inconfortabilă. Așa se face că am picat instantaneu vreo 6 – 7 examene/colocvii, pe care a trebuit să le dau din nou în vara următoare, după ce am făcut meditații câteva luni pentru a ajunge să am niște cunoștințe de germană oarecum suficiente și să pot lua examenele cinstit, deși oricum nu am fost în totalitate cinstit.

De atunci am lăsat germana complet de-o parte și nu vreau să mai aud de așa ceva. (De un an și un pic îmi mai antrenez franceza pe cont propriu.)

Cât despre colege, îmi amintesc cu drag de timpul petrecut cu fetele, ba râzând la cursuri, ba lipsind de la ele. Bag de seamă că atunci când mi-ai scris, încă nu te împrieteniseși cu Lucian, dar cu el și cu Andreea ai păstrat legătura după facultate și vă vedeți destul de des.

Am menționat-o pe Jumătate, dar nu ți-am zis nimic despre ea. Când m-am întors din Germania, eram doar cu gândul la fete și eram pus pe treabă. După două săptămâni m-am cuplat cu o tipă cu care am fost încă două săptămâni, urmând să ne despărțim în niște circumstanțe amuzante, dar pe care nu le pot povesti deocamdată în public. Nu a fost ceva premeditat, a fost complet spontan, și după m-am simțit așa de bine că în drum spre casă am ocolit orașul doar ca să mai pot cânta cu melodiile din mașină. Voi povesti și despre asta în autobiografia mea de succes colosal.

Cred că o săptămână mai târziu am cunoscut-o pe Jumătate printr-un amic și a fost dragoste la prima vedere. Pur și simplu nu își mai lua ochii de pe mine, mă simțeam violat din toate părțile. Eram ca o acadea pentru ochii ei nesătui, ca o floare splendidă pentru o albină căutând disperată un stigmat. I-am dat lumea peste cap de la prima privire, pe scurt. I-am permis să mă țină de mână și de acolo am ajuns la o relație de 4 ani în aprilie anul ăsta.

Cam atât despre Jumătate, că după începe cu “mieee, ai scris pe blog despre mie și despre mieee, mieeee!”. Aiureli din-astea, cum tind mui femeile să spună. Mai ales alea frumoase și deștepte (și mi se pare mie că au mai slăbit cumva?) pe care eu le iubesc foarte mult.

Cam asta e tot; m-am limitat oarecum la a răspunde la ce ai scris, nu îți povestesc acum ultimii 5 ani. Așteaptă autobiografia. Speranțele tale din finalul scrisorii o sa le transmit mai departe, pentru următorul Ovidiu care îmi va primi următoarea scrisoare.

Toate cele bune, și ține-te bine, că te-așteaptă mult tumult. Ne auzim din nou în 2023, la 31 de ani.

– Ovidiu, 2 februarie 2018

P.S. Încă încerc să găsesc un serviciu care să-mi permită să trimit un e-mail în trecut.

Alte articole:

Un comentariu

Lasă un comentariu

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Diverse