Primul meu caine si primul meu tigan

Cand eram mic, in jurul varstei de 8 ani, ca orice alt copil, voiam sa am si eu un caine. Cred ca i-am si cerut unul lui Mos Craciun o data sau de doua ori, dar stia Mosul ca e dificil sa ai un caine atunci cand locuiesti la apartament.

Intr-o zi la fel ca oricare alta, am iesit pe afara sa vad daca mai gasesc copii cu care sa ma joc. Nu am mers 10 metri in fata blocului si am vazut o catea maidaneza care se ascundea sub o masina. Am tot chemat-o si pana la urma si-a facut curaj si a iesit. Am inceput sa ma joc cu ea si am zis sa o dresez ca sa vina intotdeauna dupa mine. Am inceput sa ma indepartez si sa o tot chem dupa mine, apoi cand am dat inconjurul blocului si ea era tot in spatele meu, mi-am declarat incercarea un mare succes.

Acum se punea problema numelui. Cum sa o cheme pe noua mea prietena canina? In perioada aia, ca orice copil de varsta mea, eram innebunit dupa ‘Pokemon’ si cum mi s-a parut mie ca arata ca o vulpe, am decis sa ii spun Vulpix.

Nu a durat mult si am ajuns sa o indragesc enorm si ea pe mine. Nu exista zi in care sa plec la scoala si ea sa nu fie la usa blocului, asteptand, si nici zi in care sa ma intorc de la scoala si ea sa nu fie acolo. De fiecare data cand o vedeam, ma bucuram nespus. Cand ajungeam de la scoala, mai stateam putin cu ea afara, apoi ma duceam sa mananc. Eram singur acasa si de obicei imi faceam oua in tigaie si carnati si de fiecare data ii prajeam si ei carnati si ii duceam afara, fara sa le spun parintilor. Stateam cu ea pana manca, apoi ma duceam inapoi in casa, ca incepea ‘Dragon Ball’ pe TVR1. Dupa ce imi terminam si temele eram nerabdator sa ies afara sa ma joc cu restul copiilor, care deja stiau ca oriunde sunt eu, e si Vulpix dupa mine si toti o indrageau. Era mai dificil sa joc Pitulusu, ca de obicei cand ma ascundeam, venea si ea dupa mine si imediat isi dadeau seama unde sunt. Ce ii distra pe ceilalti era si felul in care de fiecare data cand ii intindeam mana ea isi punea labuta la mine in palma si facea asta intotdeauna, ori de cate ori ii intindeam mana.

Dupa ceva timp, i-a facut tata o cusca mica in gradina de la geamul meu, i-a pus mama o patura acolo si eram nespus de fericit ca acum avea si ea o casa dupa ce dormise pana atunci fie pe afara, fie pe presul nostru de la usa.

Acum fac o mica paranteza ca sa povestesc despre celalalt animal cu care am avut atunci de-a face pentru prima oara si anume primul meu tigan.

La varsta aia vedeam lumea distorsionata, prin ochii unui simplu copil care vedeau inclusiv tiganii ca fiind oameni. Astfel, cu ceva timp inainte sa o am pe Vulpix, m-am imprietenit oarecum cu un tigan care era putin mai mare ca mine. Mai trecea din cand in cand pe la blocul meu ca sa caute ma-sa prin gunoaiele din spatele blocului si daca se intampla sa umblu hoinar prin zona si il vedeam, mai vorbeam cateodata cu el, pana sa plece la urmatorul bloc.

De obicei, in weekend, imi placea sa ies dimineata cu Vulpix prin curtea scolii de langa mine, scoala mea. Imi placea dimineata fiindca nu era nimeni pe-acolo si ma duceam si alergam cu ea si ne jucam pana oboseam.

Intr-o dimineata cand eram cu ea in curtea scolii, era si tiganul meu pe acolo, cu un alt tiganus mai mic. Au fugit din celalalt colt al curtii catre noi si cand mi-am vazut tiganul, l-am salutat, iar el in schimb m-a plesnit sau a inceput sa ma impinga, nu mai stiu. De ce? Fiindca ii furasem cainele. Era furios fiindca el zicea ca Vulpix era a lui si ca i-o furasem, desi nu o vazusem niciodata inainte cu el si el o mai vazuse pana atunci cu mine si nu zisese nimic. Ea a inceput imediat sa latre la el si nu mai stiu ce am facut, dar am reusit sa trec gardul scolii cu Vulpix si am scapat de ei. Bine-nteles ca odata ce m-am vazut in siguranta, de partea cealalta a gardului, am inceput sa ii injur si am fugit, sa nu cumva sa vina aia dupa mine. Asta a fost prima mea experienta neplacuta cu un tigan si a fost ultima oara cand l-am vazut. Nu mai spun ce drag mi-a fost atunci de Vulpix, cand ma gandeam cum a inceput sa latre la ala ca sa ma apere.

Cateva luni mai tarziu, Vulpix incepuse sa latre la un vecin si la un prieten care venea pe la el, amandoi batrani. Vecinul ala s-a plans de ea si singura solutie pe care au gasit-o ai mei a fost sa o ia la ei la servici, la Bradesti, unde aveau curte, lucrau cu mai multi oameni acolo si avea cine sa aiba grija de ea. Mi-a parut rau, dar nu a fost ultima oara cand am vazut-o. Ma mai duceam cateodata pe la ei la servici si muream de drag cand o vedeam.

Ceva timp mai tarziu, mama s-a gandit sa isi bata joc de mine si de ea. A luat-o de la Bradesti si a lasat-o pe camp, pe la Isalnita, apoi a urcat inapoi in tren si a plecat. A facut asta fara sa imi spuna si cred ca nici lui tata nu i-a spus, ca nu stiu daca ar fi lasat-o sa faca asta. Avea ea impresia ca seful lor era deranjat de prezenta ei acolo, asa ca a abandonat-o pe un camp. Cand am aflat, cu greu m-am abtinut sa nu plang.

Cateva zile sau saptamani mai tarziu, era iarna si totul era acoperit de zapada. Eram prin curtea scolii cu o fata de care imi placea si ne jucam. Nu mai stiu exact, dar cred ca m-am dus pana acasa ca sa iau ceva. La un minut dupa ce am intrat in casa, eram cu parintii la usa si am auzit ceva zgariind usa. Cand am deschis, mi-a explodat inima. Era Vulpix, se intorsese acasa de la Isalnita. Am bagat-o in casa, m-am pus in genunchi langa ea si atunci a fost prima oara in viata mea cand am plans de fericire. Nu voiam deloc sa mai plec de langa ea, dar trebuia sa ma duc sa ii spun fetii ca nu mai stau pe afara. Oricat de mult mi-ar fi placut de ea, m-am dus si cred ca am inventat o scuza, am dus-o acasa si apoi m-am intors nerabdator la Vulpix. Am spalat-o, i-am dat sa manance si numai cu ea am stat in seara aia.

In dimineata urmatoare au dus-o inapoi la Bradesti si de data asta acolo au lasat-o. A trecut timpul si am continuat sa ma mai duc ocazional sa o vad. Daca inainte alerga in jurul meu si sarea pe mine cand ma vedea, acum imbatranise si abia mai putea sa dea din coada. Mai tarziu, parintii mei au plecat de acolo si nu am mai putut sa ma duc la ea si cred ca acolo si-a petrecut ultimii ani de viata. Unul dintre cele mai mari regrete pe care le am e faptul ca nu stiu ce s-a intamplat cu ea.

Mi se umezira ochii scriind asta…
Mi-as fi dorit sa o mai pot vedea o data, pentru ultima oara, sa imi pot lua la revedere de la ea. A fost o catea extraordinara.

I-am dat recent o tema prietenei mele, sa scrie pe blog un post in care sa spuna ce moment din viata ei de pana acum ar retrai daca ar putea. Eu daca as putea retrai acum un singur moment din viata mea, as vrea sa o vad iar pe Vulpix la usa mea, dupa ce s-a intors acasa, la mine.

As vrea sa o mai vad o data si sa ii spun ca imi pare rau.

Alte articole:

6 comentarii

Lasă un comentariu

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.