Visul unei nopti de vara » Ovidiu Avrămuș

Ma gandesc in ultima vreme tot mai mult la vara anului 2009.

Mi-e dor de acea vara, mi-e dor de atmosfera calda si de culoarea portocalie, mi-e dor de profunzimea aia din interiorul meu care de atunci nu a mai fost niciodata la fel. In toata suferinta aia a stat ascunsa o frumusete ce nu am fost in stare sa o apreciez la momentul respectiv si nici nu cred ca ar fi fost posibil. Cred ca a fost genul de experienta ce niciodata nu poate fi apreciata in prezentul in care are loc, ci doar in viitorul in care nu mai exista. A fost o vara intr-adevar deosebita, probabil cea mai frumoasa pe care am avut-o vreodata, desi in acelasi timp a fost si cea mai urata.

Mi-e dor de efectul pe care il avea muzica asupra mea. Astazi, rar sunt miscat de o melodie asa cum eram atunci.

Mi-e dor de plimbarile nocturne pe strazile orasului; doar eu, muzica, tigarile, si strada din fata mea.

Mi-e dor de tigarile fumate pe geam dimineata; dimineata, inainte sa ma culc.

Mi-e dor de aventurile cu Sorin si de Chitarre si de berea Stejar care altundeva nu se mai gasea si de masa noastra pe care am insemnat-o “Stejar Buddies” si de tigarile alea groaznice pe care le lua Sorin la bucata de la individul ala dubios de vis-a-vis de Chitarre si de scrumiera pe care am furat-o de acolo ca sa ne amintim mai tarziu de vremurile alea. Am fost dezamagit cand mi-a spus mama ca a spalat scrumiera fiindca era foarte murdara si mirosea groaznic. Mizeria si mirosul ii dadeau personalitate, toata vara era in acea scrumiera. Cred ca o sa il chem intr-o zi pe Sorin pe la mine doar ca sa fumam in acea scrumiera in care am fumat acum 3 ani, cand restul lumii a disparut pentru o ora sau doua.

Mi-e dor de Elena si de Max si de Lady si de… fir-ar sa fie, ca i-am uitat numele. Imi aduc aminte in mod special de noaptea cu Dacia si de sentimentul acela de libertate si de Max in Keops, vorbindu-mi practic la ureche prin muzica aia galagioasa si incercand sa imi explice lucruri care ma depaseau dupa toate berile baute.

Mi-e dor de naivitatea aia pe care numai un licean indragostit lulea o poseda. Era inocență in acea prima dragoste, intensa si neimplinita, cum n-am mai vazut pana si de atunci si nici nu as vrea sa o vad in altcineva, ca stiu ca nu multi i-ar supravietui. As zice ca eu i-am supravietuit, dar nu stiu daca mai poate fi numita supravietuire cu toate cicatricile pe care le am.

Sunt mandru, totusi, de mine, ca am fost capabil sa simt atatea lucruri nemasurabil de puternice. Mi-e teama doar sa nu fi fost ceva ce se intampla o data in viata si eu sa fi irosit acele sentimente pe persoana gresita. In schimb, poate genul ala de sentimente nu pot fi simtite decat pentru persoana gresita, altfel vorbim despre o cu totul alta experienta, anosta, zic eu comparativ, dar fara indoiala frumoasa.

Mi-e dor de Luna, si de data asta ma refer la Luna, si de semnificatia pe care i-o acordam, de efectele pe care le avea asupra mea, de spiritualitatea noptilor cu Luna pe cer, era ceva cu adevarat magnific.

Mi-e dor pana si de lacrimi, de emotiile alea pure si asa frumoase si urate in acelasi timp cum niciodata n-au mai fost. Am plans si sunt surprins ca inca mi-au mai ramas lacrimi de plans dupa acele nopti ploioase.

Mi-e dor de rebeliune, de adolescenta aia pura care niciodata nu a fost asa ca in vara anului 2009. Ma bucur ca am trait prin asa ceva, ca am trecut prin acele experiente cu starea mentala pe care am avut-o. M-a schimbat complet si pentru totdeauna, nu exagerez nici macar un pic. A fost cea mai frumoasa vara pe care am avut-o vreodata si in acelasi timp cea mai urata.

Vara aceea m-a schimbat pentru totdeauna si nu o regret pentru o secunda.
Cuvintele nu o vor putea descrie niciodata.