• Home
  • Cărți
  • ‘Everybody Is Wrong About God’ – James A. Lindsay

‘Everybody Is Wrong About God’ – James A. Lindsay

everybody-is-wrong-about-godSpre deosebire de ‘The God Delusion’ și alte cărți asemănătoare, ‘Everybody Is Wrong About God’ nu dezbate existența lui “Dumnezeu”, ba chiar menționează autorul că i s-ar părea o pierdere de timp să discute despre asta fiindcă orice argument pentru teism a fost de mult “doborât”. Lindsay abordează religia dintr-un alt punct de vedere, și anume din perspectiva nevoilor psihologice și sociale ale credincioșilor. Pe scurt, explică de ce atunci când cineva spune că crede în “Dumnezeu”, de fapt spune că are anumite nevoi pe care nu știe cum altcumva să le satisfacă, cum ar fi nevoia de control asupra vieții sale și a evenimentelor din ea. Când cineva nu poate accepta natura aleatorie a vieții și neputința omului în marea schemă a lucrurilor, are nevoie să simtă că este într-o oarecare măsură în control.

Un exemplu de cum “Dumnezeu” ajută credinciosul să se simtă în control e rugăciunea; pus față în față cu adversitatea, credinciosul se roagă, și chiar dacă nu rezolvă el în mod direct problema, simte că face ceva înspre finalul dorit cerând ajutorul unei figuri părintești atotputernice care îl iubește și vrea să îl ajute. Lipsa zeului binevoitor l-ar lăsa singur și neajutorat în fața provocărilor vieții. Ăsta nu e totuși un argument pentru credință și nu susține ideea că credința e un lucru bun; e un argument pentru a găsi alte lucruri din care să ne tragem puterea, lucruri ancorate în lumea reală, și a nu mai apela la mitologie și credințe nefondate pentru a ne satisface nevoile.

E o carte bună care categoric poate fi apreciată de oricine, indiferent de credință. Ca și credincios, poți învăța lucruri despre tine și natura ta pe care până acum poate nu le-ai realizat și cu siguranță te vor pune pe gânduri. Ca necredincios, te poate ajuta să înțelegi mai bine credincioșii și să le poți aprofunda firea în feluri la care poate nu te-ai mai gândit.

Mai jos am tradus câteva paragrafe pe care mi le-am notat:

Atâta timp cât ne simțim neputincioși – și în multe cazuri întotdeauna vom fi – vom apela la orice pentru a căpăta un simț al controlului dacă devenim destul de disperați. Cu amar, Hood, Hill, și Spilka notează: “Deși idealul în viață e controlul real, nevoia de a percepe stăpânirea personală e deseori atât de intensă încât iluzia controlului va fi suficientă.” Când vine vorba de “iluzia controlului”, “Dumnezeu” intră în imagine.

Ei continuă:

Abilitatea religiei de a oferi însemnătate pentru practic orice situație din viață – îndeosebi celor care sunt cele mai dureroase, ca moartea – oferă de asemenea o măsură de control asupra incertitudinilor vaste ale vieții. Se poate argumenta că ritualul religios și rugăciunea sunt mecanisme pentru a eleva simțul de control asupra propriei persoane și asupra lumii.

Ateii sunt în mod regulat întrebați cum vor ști oamenii să nu violeze și să nu ucidă fără religia care să le spună să nu o facă, în special o religie care își susține ordinele cu amenințarea iadului. Credincioșilor, ascultați-mă foarte atent când vă zic asta: când folosiți argumentul ăsta, îngroziți ateii. Noi auzim că singurul lucru care stă între voi și Ted Bundy e o credință nejustificată într-o ființă supranaturală inventată de oameni needucați care încercau să înțeleagă de unde vine ploaia. Asta nu e foarte reconfortant dacă încerci să argumentezi dintr-o poziție de superioritate morală. – Amanda Marcotte

[…] avem motive bune să credem că o parte din ce mulți credincioși vor să spună prin termenul “Dumnezeu” are foarte mult de-a face cu un înlocuitor pentru figurile parentale din viețile lor timpurii. Psihiatrul J. Anderson Thomson, Jr. e de acord, scriind într-un capitol despre teoria atașamentului și credința în “Dumnezeu”,

Un părinte ceresc omniscient și omnipotent ar putea, implorat des și cu mare intensitate, nu numai să ne protejeze pe noi și pe oamenii dragi nouă, dar și să ne găsească comunitate în oameni care gândesc la fel, să ne ferească de teama morții, să ne asigure salvarea, și să ne pună la dispoziție o viață de apoi care mai mult decât va compensa pentru toată suferința noastră omenească. Asta e promisiunea religiei. Părinții noștri nu pot avea grijă de noi la nesfârșit, dar Yahweh [Iisus] poate.

Continuă în paragraful următor,

Religiile ne dau părinți supranaturali, figuri de atașament magnifice, așa cum în viața de zi cu zi nu întâlnim niciodată, și niciodată nu vom putea. Când suntem în impas, apelăm la un zeu care ne aude rugăciunile, ne împlinește dorințele, ne protejează oamenii dragi, și ne asigură recompense indiferent de cât de dificile ne sunt problemele.

La scurt timp după, declară simplu: “Nevoia asta de atașament contribuie atât la ușurința cu care e acceptată religia, dar și la dificultatea cu care e respinsă. Simplu spus, vrem să credem în ceva iubitor și etern.”

Fiecare avem un timp limitat în viețile noastre și aproape știm cu certitudine că o parte din acel timp va fi marcat prin durere. Cert în egală măsură e că o parte din acea durere va fi copleșitoare. Mai rău, știm că acest adevăr e valabil și pentru persoanele dragi nouă, și asta înseamnă să știm că în cazul improbabil în care noi înșine evităm cele mai dureroase momente din viață, cei pe care îi iubim le vor simți […]. Vom muri și vom suferi înainte să murim. La fel și cu cei dragi nouă, și pentru mulți dintre ei, noi vom fi sursa involuntară a acelei suferințe. Aceasta e pânza macabră pe care mulțimea de scopuri ale vieții umane sunt în mod necesar pictate, și crezi sau nu, nuanțele sunt într-adevăr mult mai grozave din cauza asta. Faptul că avem un timp limitat să trăim o viață frumoasă, și că știm că asta e adevărat pentru noi și pentru toți cei pe care îi iubim, arată exact de ce eforturile noastre contează.

Eforturile noastre contează fiindcă în lumina acestei colecții de fapte, oricât de dure și neplăcute ar fi, strălucește o oportunitate fantastică. Ne putem face viețile să strălucească și îi putem ajuta pe cei dragi nouă să facă la fel. Indiferent câte ore din viețile noastre vor fi petrecute în disperare – și într-o oarecare măsura nu e absurd să măsori asta în ore, din moment ce, în prezent, doar cei mai rari dintre noi vor trăi un milion de ore – trebuie să știm, de asemenea, că avem abilitatea de a îi face pe cei dragi și inclusiv pe noi foarte fericiți în multe alte ore. Avem oportunități pentru dragoste, pentru susținere, pentru ajutor, pentru muncă bună, și pentru bunătate în orice moment, deci realizarea finititudinii noastre e o cale aproape perfectă pentru a înțelege cele mai bune căi pentru scopuri umane, fiindcă acele momente sunt cele care, așa cum se zice, fac viața să merite trăită.

Să găsești căi de a inspira uimire, […] de a avea experiențe care sunt considerate “transcendente” sau “înălțătoare”, să cultivi simțuri realistice ale sanctității și valorii, să găsești căi de a te conecta la un nivel profund cu alți oameni și lumea lor, și așa mai departe, fără să trebuiască să le pui pe seama unor nonsensuri ori să te bazezi pe deplin pe farmacologie pentru a le atinge, e un scop ce merită urmărit pentru a ajuta oamenii să ducă vieți mai împlinite și de succes. E stupid să te prefaci că o nevoie a spiritualului nu e importantă pentru mulți oameni pur și simplu fiindcă e așa frecvent legată de credințe nejustificate, mitologice, și lipsite de sens.

Alte articole:

Un comentariu

Lasă un comentariu

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.