‘On Depression’ – Nassir Ghaemi

Luând o pauză de la calea pe care am pornit cu ultimele două cărți, am început să citesc niște cărți pe care i le-am făcut cadou Jumătății de ziua ei: trei cărți despre psihiatrie, depresie, și boli mintale în general (în caz că nu știați, am și o latură profund romantică).

Prima este ‘On Depression: Drugs, Diagnosis, and Despair in the Modern World’, de Nassir Ghaemi, un psihiatru american.

În ‘On Depression’, Ghaemi menționează și potențialele beneficii ale depresiei, cum ar fi o mai bună înțelegere a fericirii și a sinelui. Mi-a plăcut să citesc despre asta fiindcă și eu am cosiderat întotdeauna că propria mea perioadă critică din timpul liceului mi-a oferit, pe lângă suferință și disperare, niște lecții și abilități de reflectare pe care altfel nu știu dacă le-aș fi putut dobândi. În furtuna primei dragoste, și aia neîmplinită, am trecut prin dureri profunde și numeroase crize, unele despre care și acum doar eu știu, și care simt că au rămas într-un fel cu mine și până astăzi. Deși ăsta nu e mereu un lucru bun, am fost întotdeauna recunoscător durerii de atunci și nu știu ce fel de persoană aș fi azi fără acea durere în trecut, dar îmi imaginez, bazat pe valorile și ideologiile mele de acum, că aș fi o variantă inferioară actualului eu, chiar dacă aș fi probabil puțin mai pozitiv.

Ghaemi vorbește o bună parte și despre creșterea în popularitate a medicamentului Prozac în anii ’90, despre răspândirea rapidă a antidepresivelor și folosirea lor deseori greșită ori exagerată. Menționează folosirea exagerată a medicamentelor în general, cum deseori se tratează simptomele și nu se face un diagnostic pentru a putea trata cauzele, și cum medicina în forma actuală nu coincide întocmai cu ideologia lui Hipocrat, despre care vorbește în detaliu.

Per ansamblu mi s-a părut o carte bună și foarte interesantă. Am citit despre chestii care nici nu știam că m-ar captiva așa mult cum au făcut-o.

Mai jos am tradus câteva paragrafe pe care mi le-am notat:

În era modernă, reciproca a avut loc: existența fizică se îmbunătățise; viețile erau mai des salvate decât pierdute pe măsură ce știința a avansat; dar mintal, omenirea suferea o imensă tortură. Nu mai știa ce să creadă; încă nu îl abandonase pe Dumnezeu, dar nici nu mai putea să accepte cuvântul lui ca final. Nietzsche aproba noua libertate mintală, chiar dacă producea durere; anestezia supunerii intelectuale lui Dumnezeu nu merita. Adevărul era de preferat.

E rațional. O persoană nu poate fi ținută responsabilă pentru că este într-un anumit fel, decât dacă e capabilă să fie în alt fel. În termeni filozofici, puterea de decizie precede responsabilitatea. Majoritatea dintre noi știm asta atunci când ne gândim la răutate: dacă acuzăm pe cineva de o crimă, este fiindcă credem că ar fi putut evita să o comită. Într-adevăr, dacă o persoană e complet nebună, și astfel incapabilă să acționeze diferit, nu atribuim vină. Nietzsche argumentează că aceeași logică se aplică și în cazul binelui: dacă lăudăm pe cineva pentru bunătate, trebuie să fie fiindcă acea persoană ar fi putut face ceva rău în schimb. De aceea o persoană trebuie întâi să fie puternică, înainte de a putea fi bună; o persoană trebuie să fie capabilă de rău pentru a face bine.

Asta e ipoteza realismului depresiv: persoanele deprimate nu sunt deprimate fiindcă distorsionează realitatea; ele sunt deprimate fiindcă văd realitatea mai clar decât noi care nu suntem deprimați.

Ceea ce duce la întrebarea: e ceva anormal în a fi fericit?

Știința te învață când și de ce să respingi bunul simț.

Conceptul ierarhiei diagnosticării stă la baza abordării hipocratice asupra tratamentului medicamentos. Din moment ce tulburările de dispoziție pot produce nu numai depresie și manie, dar aproape orice simptom psihiatric, tratamentul tulburărilor de dispoziție poate îmbunătăți toate simptomele asociate care nu țin de dispoziție. În loc de multe medicamente pentru multe simptome, putem folosi un medicament pentru boala care cauzează multe simptome.

În absența dovezilor empirice că s-a diagnosticat greșit, nu putem presupune că numărul crescut de diagnosticări reprezintă creșterea numărului de diagnostice greșite. SIDA, de exemplu, este diagnosticată mult mai mult în zilele astea decât era în anii 1980.

Un doctor evreu din una dintre tabere i-a spus lui Frankl că în tabăra lui se așteptau să fie liberi până la crăciunul din 1944; când sărbătoarea a venit și a trecut fără libertate, a fost o “mortalitate în masă nemaiîntâlnită” în săptămâna următoare. Prizonierii rămăseseră în viață, literalmente, prin voință. Când voința a dispărut, totul a dispărut. Frankl a concluzionat că pierderea unui viitor garantează boala mintală; ca să fii sănătos, trebuie să ai un viitor.

Cu toții avem vise, zicea Havens, parafrazând-o pe May Sarton: cine ar spăla vasele fără o viziune nebunească a viitorului? Și totuși ne sugrumăm visele prematur, ori renunțăm la ele în copilărie, singurul stadiu al vieții în care, cu naivitate, visăm liberi. În afara copilăriei, singurii care visează liberi sunt oamenii cu episoade de manie.

Anna Freud, care era specializată în copii, insista că dacă o persoană nu are experiența unei crize adolescentine, el sau ea nu vor deveni oameni normali. În schimb, astfel de persoane ar dezvolta “metode de apărare paralizante care acționează ca bariere împotriva maturizării”. Așa cum spunea psihiatrul Roy Grinker (el însuși student al lui Sigmund Freud) despre Anna Freud: “Ea crede că un echilibru stabil în timpul adolescenței este în sine anormal.”

Grinker a dovedit greșită ideologia psihoanalitică despre crizele adolescentine “normale”. Homocliții din studiul lui nu trecuseră prin experiența unor conflicte în adolescență și totuși erau sănătoși din punct de vedere psihologic: “Baza culturală și familială a subiecților noștri a dus la creștere și schimbare fără dificultăți care să precipite crize ori conflict deschis. În timpul stadiilor ușoare de progresie de acasă, de la biserică, YMCA, liceu, și facultate, sistemul de valori al mediului lor a rămas constant.” Băieții s-au maturizat și au devenit bărbați tineri și sănătoși, văzuți de toți cei din jur ca modele, fără crize.

Uneori, dorința lor de a muri e pur și simplu dorința de a se scăpa de durere, în cazul lor durere psihică, care e probabil cel mai rău tip de durere, din moment ce nu poate fi înecată în aspirină și nici extirpată.

Așa că nu numai că ar trebui să fim dispuși să eșuăm, dar ar trebui să vedem fiecare eșec ca o șansă de a învăța cum să avem succes. Ce nu a mers bine; ce aș fi putut schimba; la ce nu m-am așteptat? Eșecurile sunt șanse să răspundem la aceste întrebări, pentru a ne putea corecta eșecurile și a ne apropia de succes.

“Felul în care omul își abordează eșecul,” zicea Karl Jaspers, “determină ce va deveni.”