Părinții, facultatea, și viitorul

Mesaj primit de la un cititor care a cerut să rămână anonim (și să nu divulg anumite detalii):

Salutare, Ovidiu!

Daca ai ajuns pana la partea asta a mesajului, atunci simt ca e nevoia de o precizare: asta nu este un mesaj cu promotii la tigari, mobila, etc. Si nici un mesaj al unui misionar protestant care incearca sa te aduca pe calea cea buna. Si nici un mesaj despre… ai prins ideea. Este un mesaj de la un vechi cititor al blogului tau (am inceput sa iti citesc blogul pe la vreo 13 ani si acum am 20, deci cred ca e ok sa ma consider un vechi cititor). In primul rand, felicitari pentru treaba buna pe care o faci si pentru faptul ca te dedici si faci ceea e faci. In al doilea rand, nu stiu daca e o idee buna si nici nu stiu de ce iti scriu tie pentru niste sfaturi, dar ma rog, cine stie, poate o sa imi fie de folos. Ideea e ca am ajuns in situatia in vare re aflai tu cu facultatea acum ceva timp. M-am decis cu 3 zile inainte de admiterea la — sa dau la ————, la ———— ——-. Domeniu cu care nu am avut aproape nicio tangenta si pentru care nu am nicio pasiune. Am zis ca dau la asta, o termin cheltuind 4 ani din viata pentru un sortiment de hartie igienica prea costisitoare pentru ce valoare ar avea. Anul trecut, primul semestru a fost decent. Erau materii mai generale, am obtinut si medie de bursa, puii mei. In al doilea semestru, anul 1 au inceput materiile mai tehnice si de vreo 5 saptamani de la inceputul semestrului m-am tot gandit daca vreau sau nu sa termin mizeria asta de facultate si daca are rost. Cand am luat 2 la mecanica si m-am simtit mai linistit, implinit, satisfacut decat atunci cand am luat 9 in examen la analiza matematica, mi-am dat seama ca cea mai buna varianta e sa imi bag picioarele si sa ma duc pe vechea pasiune, facuta tandari de liceu, informatica, calculatoarele si tot ce tine de treaba asta. (Asta e unul dintre motivele pentru care NU am vrut sa urmez o facultate pe domeniul asta). Ai mei bine-nteles ca nu au fost de acord ch asa ceva, pentru ca se pare ca isi doresc mai mult un inginer de carton, decat pe cineva care doreste o a doua sansa si sa mai incerce ceva. Am zis totusi sa imi calc pe principii si sa dau la —, la ———–, unde nu am intrat, din fericire. Acum m-am angajat la un ——- —– — —- — —— — ——– — ————, fac munca de contopist in general si mai ajut pe partea tehnica de cate ori se poate. Ideea e ca acum, dupa toate astea, doresc sa dau curs intentiei si planului meu, acela de a pleca in strainatate, oriunde in ——— ———- 😀. Cu experienta de aici, cu faptul ca m-am apucat sa invat pe cont propriu C++, retelistica si securitate in IT si cu niste banuti stransi pe aici, cu ce o sa mai strang + ce mi-a ramas din bursa de la —-, am suficienti bani pentru costurile initiale. M-am apucat sa imi fac dosarul pentru doua facultati din ———, ca sa imi sporesc sansele de a intra undeva acolo si de a pleca de aici.

Si acum, problema majora legata de care am nevoie de niste sfaturi. Eu in continuare merg la facultatea asta, pentru ca ai mei, in special mama, nu concep sa stau acasa, sa merg la munca si sa ma dedic studiului individual pentru a-mi usura procesul de invatare in ——— si pentru a-mi inlesni procesul de cautare al unui loc de munca axat pe ceea ce voi studia acolo. Asta inseamna timp, bani si energie care se risipesc aiurea. Le-am zis totusi ca o sa merg in continuare aici pana intru acolo, numai ca sa scap de gura lor si sa le implinesc si alimentez iluzia cum ca prinzi si inveti ceva intr-un mediu cu care nu ai si nu vrei sa ai legatura. Pentru ca de ce nu? Pentru ca stim cu totii ca statul intr-un garaj te face masina.

In orice caz, io mai vin si stau aici numai ca sa scap de gura lor. Si ei chiar cred ca invat macar de 5 ca sa trec. Nu conteaza ca nu invat, nu vreau sa invat si nu raman cu nimic. Ideea e ca io trebuie sa invat pentru diploma si sa fac un lucru de mantuaiala de gura altora. Problema e ca se apropie sesiunea, eu nu vreau sa invat nici macar de 5 cat sa imi iau examenele. Si nu as vrea sa mai merg deloc pana ajung in ———. Si avand in vedere considerentele anterioare, stim cu totii ca o sa rezulte un scandal de o magnitudine epopeica.

Acum, ti se pare un plan bun planul cu plecarea? Sunt prea imatur pentru ceea ce vreau sa fac? Exagerez prea tare? Sunt eu responsabil pentru nefericirea lor si sunt un fraier si un incapabil pentru faptul ca vreau sa plec de aici ca sa fac ceva ce consider ca imi place si sa nu fac o facultate doar ca sa fie.

Siiii, cum as putea sa ii conving pe ai mei sa imi dea pace si ca nu e musai sa “dUcI lA CaPaT cEeA cE aI InCePUt PeNtRu Ca AsA e NoRmAl”. Si ca am gresit, in puii mei, am gresit. Asta nu inseamna ca trebuie sa presisit in greseala asta. Plus ca am alternative, nu e ca si cum este “IMPERIOS NECESAR” sa merg pana la capat cu asta si sa pierd timpul aiurea.

Tu cum ai procedat in situatia ta care este, zic eu, asemanatoare cu a mea? Si cum ai rezolvat cu ai tai?

In orice caz, iti cer scuze pentru deranj si iti multumesc daca ai ajuns pana la sfarsitul tiradei asteia. Mult succes si multa bafta in continuare! Faci o treaba grozava! 😀

Btw, daca te intrebi si te intereseaza de cum am ajuns pe blogul tau… aveam 13 ani cand am inceput sa am dubii despre existenta divinitatii si in special, existenta lui Dumnezeu, veridicitatea religiei si tot asa, tot asa. Si dupa ce am citit articolele tale de eretic, am inceput sa lecturez cam orice aveai pe blog. A, si imi pare rau ca ai renuntat la “termeni de cautare”. Am ras copios la filmuletele alea.

Cheers! 😀

În primul rând, scuze pentru răspunsul târziu, dar în ultimul timp am avut o grămadă de chestii de scris și după ce stai o zi întreagă și scrii, nu vrei să mai vezi tastatura. Nici măcar nu m-am mai certat cu străini pe Facebook, atât de sătul am fost de scris.

N-aș vrea să zic că pot eu să-ți dau sfaturi, tot ce aș putea face ar fi să îți spun prin ce am trecut eu și cum văd eu lucrurile, în speranța că poate perspectiva mea o să te facă să realizezi pe cont propriu ce e bine pentru tine.

Tu deja pari să ai ceva ce eu nu aveam atunci când m-am retras de la prima facultate, și anume o alternativă; un plan, orice fel de plan (am terminat mai târziu literele, dar nu aveam asta în plan atunci). Eu a trebuit să le explic părinților că vreau să renunț la facultate doar pentru că nu e pentru mine, fără să le dau altceva în schimbul ei (în fond oricum simțeam că o fac mai mult pentru ei decât pentru mine).

Pe scurt, n-a fost ușor și n-a fost plăcut. Inclusiv în dimineața în care urma să plec să depun ce trebuia să depun pentru a mă retrage, ai mei încă trăgeau de mine să nu o fac. Am făcut-o oricum și o perioadă nu a fost o atmosferă tocmai plăcută în casă, în special cu tata. Nu intru în detalii, că nici nu prea sunt detalii, pur și simplu ne-am cam ignorat o perioadă. Mi-am văzut de ale mele și am lăsat timpul să treacă, probabil că în vreo două săptămâni au cam revenit lucrurile la normal, cel puțin cât să nu mai fie tensiune când eram în aceeași cameră. După aceea nu a mai fost urmă de disconfort, poate mai rar când bătea vreun apropos despre situația cu facultatea.

A fost greu la început până s-au obișnuit cu ideea, dar a meritat. N-am regretat niciodată și mă bucur enorm că nu mi-am mai pierdut vremea pe acolo. Nu știam eu ce vreau să fac, dar știam clar ce nu vreau să fac, și facultatea de automatică pur și simplu nu era pentru mine. Și am fost destul de convins de asta încât să trec prin toate chestiile alea nasoale cu ai mei fără să mă poată face să mă răzgândesc. Raționamentul meu era că oricât de rău ar fi cu ai mei, ar fi mult mai rău dacă rămân la automatică. Acum depinde și de părinți, aici tu știi cel mai bine cum e situația ta și cum să pui problema cu ei.

Știu că o să sune un pic scârbos, dar ce m-a motivat să merg în continuare cu decizia mea în ciuda opoziției părinților era faptul că mă consideram inteligent; prea inteligent ca să eșuez. Îmi ziceam că sunt prea inteligent ca să depind de o facultate și să nu reușesc să ies cu bine din asta, să găsesc eu ceva bun într-un final. Pur și simplu am avut multă încredere în mine, 90% motivată (inteligent și toate cele) și 10% pur emoțională (sunt personajul principal al propriului meu film, n-am cum să eșuez). Și încă mai gândesc așa, cred că toți gândim așa, că altfel nu știu cum am supraviețui fără încrederea de sine. În ciuda mentalității mele deseori pesimiste, sunt o persoană destul de optimistă. Întotdeauna am avut încredere în mine, chiar și atunci când nu am avut, și am crezut cu tărie că orice rău va fi spre bine. E o chestie simplă care m-a ajutat de multe ori.

Aceeași încredere m-a trecut mai ușor prin mai multe perioade dificile. Unii poate o numeau încăpățânare (în sens negativ) și îmi spuneau constant că greșesc și nu e bine ce fac, în încercarea de a mă doborî și mai mult, pentru a mă determina cumva astfel să mă “ridic” (după cum am aflat mai târziu) și să fac așa cum credeau știau ei că e mai bine pentru mine. Tot ce știu e că fără “încăpățânarea” aia nu aș mai fi unde sunt acum, și până acum “încăpățânarea” mi-a servit întotdeauna bine. N-am niciun regret în legătură cu deciziile pe care le-am luat, chiar dacă din afară la momentul respectiv puteau să pară greșite. Mă bucur că n-am urmat anumite sfaturi sau îndemnuri, oricât de vehemente au fost ele și oricât de dureroase.

Acum nu mă înțelege greșit, nu zic să crezi că tu știi categoric ce e cel mai bine pentru tine și alții-s proști, proști sunt ăia care nu iau în considerare și alte opinii și argumente. Tot ce zic e că dacă ești convins de ceva, din experiența mea, e mai bine să îți urmezi convingerea. Raționamentul meu e simplu: gândește-te la un potențial eșec și sub ce formă ai prefera să fie: eșecul tău sau eșecul părinților (în cazul tău). Dacă ai două căi și ar putea oricare dintre ele să eșueze, care ai prefera să fie? Calea pe care ai urmat-o fiindcă ai vrut tu, sau calea pe care ai urmat-o fiindcă au vrut părinții? Gândește-te bine la urmările fiecărei variante și la impactul lor.

Pe scurt, tot ce încerc să zic e să ai încredere în tine. Să te gândești la ce simți tu și la ce îți zic părinții, să pui și opiniile lor în balanță, să speculezi asupra viitorului și consecințelor fiecărei decizii, și ce mi se pare mie foarte important, să compari eșecurile opțiunilor pe care le ai. Deseori mi se pare un aspect important pentru când ai de luat o decizie. Presupui că orice ai alege vei eșua și te gândești care e eșecul cu care îți e mai ușor să trăiești. Se leagă oarecum cu o altă întrebare pe care mi-am mai pus-o în situații dificile și care m-a ajutat: “ce ai prefera să regreți?” Că ai încercat și ai eșuat, ori că nu ai încercat niciodată?

Apreciez că mi-ai scris și că ai considerat că poate aș avea ceva valoros de spus pentru tine. Înseamnă mult. Din nou, nu lua de bun tot ce am zis, eu doar îmi dau cu părerea și vorbesc despre viața mea și ce a fost și nu a fost bine pentru mine. Tu trage propriile tale concluzii, chiar dacă alea sunt că-s prost și spun prostii și după 7 ani nu o să mai intri pe aici deloc.

Cât despre ‘Termeni de căutare’, eu unul mă bucur că n-am mai continuat. Eu nu pot acum să mă mai uit la ele – cringe level 100.

Mă bucur enorm când mai primesc o dată la o mie de ani câte un mesaj de la cineva care mă citește de ani de zile. Îți mulțumesc și sper să îți placă în continuare ce citești aici.

ACTUALIZARE: Avem și o continuare → Student în Danemarca – La început de drum